Scriitorul norvegian Jo Nesbo, un "Picasso al genului poliţist" şi un "nou Stieg Larrson" – aşa cum îl numea ziarul "The Independent", vorbeşte despre viaţa sa, despre personajele sale sau despre rădăcinile răului - cu ocazia lansării celui mai recent roman al său în România: "Steaua Diavolului".

După succesul cărţilor "Fantoma trecutului" şi "Călăul", din seria poveştilor cu detectivul Harry Hole, scriitorul norvegian Jo Nesbo, un nou Stieg Larrson – aşa cum îl numea ziarul "The Independent", propune amatorilor de thrillere romanul "Steaua Diavolului", care va apărea în limba română săptămâna viitoare, la Editura Rao. Cartea prezintă povestea unei tinere care este ucisă în apartamentul ei din Oslo într-un mod care va trezi curiozitatea amatorilor de mistere: un deget i-a fost secţionat, iar sub pleoapă i-a fost ascuns un diamant minuscul, în forma unei stele cu cinci colţuri – o pentagramă, steaua diavolului. Cazul îi este repartizat detectivului Harry Hole, un fel de Hercule Poirot - personaj care apare în fiecare dintre romanele lui Nesbo.

Intriga devine complexă în momentul în care Hole, căruia problemele din trecut şi alcoolismul i-au distrus nu numai viaţa personală, ci îi pun acum în pericol şi cariera, se vede nevoit să facă echipă cu vechiul său adversar Tom Waaler. Un val de crime similare mătură oraşul, iar tiparul construit sugerează că în Oslo acţionează un ucigaş în serie şi că steaua cu cinci colţuri este cheia spre găsirea lui. Ca mulţi alţi eroi de romane poliţiste, detectivul Harry nu are o viaţă sentimentală fericită.

"Aksel Sandemose afirma că dragostea este singurul lucru despre care merită să scrii. Iar ambiţia lui Harry este să înţeleagă şi dragostea, şi răul. Este un tip pasional în toate privinţele şi genul de om care nu are nici un fel de control asupra propriilor impulsuri. Faptul că nu poate stabili nişte limite se vede din faptul că bea prea mult şi din atitudinea pe care o are faţă de slujba lui. Cazurile la care lucrează îl acaparează total. La fel se întâmplă şi în relaţiile cu femeile. Aş fi putut să-l fac să aibă o viaţă fericită şi copii, dar ar fi rezultat un om complet diferit, unul care mi s-ar fi părut plictisitor. Îmi place că pare să fie într-o continuă tranziţie în propria viaţă, în ceea ce priveşte propriile emoţii şi munca. El şi Rakel sunt exemple de oameni care nu pot trăi nici împreună, nici unul fără celălalt", explică scriitorul.

Inspirat de poliţistul din satul bunicii

Jo Nesbo, un autor multipremiat în Norvegia (are în palmares premii pentru vânzări şi premii regionale pentru "cel mai bun roman poliţist"), a avut un succes incredibil cu acest gen de literatură şi chiar a fost supranumit "un Picasso al genului". Romanele sale, traduse în 40 de limbi, au fost vândute până acum în peste cinci milioane de exemplare, iar notorietatea sa a crescut constant, cu atât mai mult cu cât alt celebru autor de thrillere, americanul Michael Connely, l-a declarat scriitorul său favorit. A început să scrie târziu, abia după ce citise suficient de mult, explică el.

"Practic, am amânat cât am putut să încep să scriu, până la 37 de ani. După care am început să scriu ca un nebun", spune autorul, care este, de asemenea, şi muzican, compozitor şi vocal al trupei norvegiene Di Derre. A lăsat muzica pe locul doi şi o vede doar ca pe o manieră de relaxare, în timp ce scrisului îi acordă o atenţie sporită şi chiar evadează la capătul lumii pentru a-şi putea imagina, în linişte, poveştile. "La Oslo, viaţa mea este o adevărată nebunie, se întâmplă atât de multe. E mai bine să stau în holul unui hotel din Buenos Aires, unde nimeni nu mă cunoaşte, sau în faţa unui bungalow din Thailanda unde poţi pleca să faci alpinism atunci când ai nevoie de o pauză de la scris", spune el.

Este, ca şi personajul său, detectivul Harry Hole – cu care se identifică într-o oarecare măsură -, un tip "romantic, melancolic, cu un amestec de haos şi disciplină". "Aveam impresia că eu şi Harry Hole suntem două persoane complet diferite. Acum îmi dau seama că nu este deloc aşa. Poate că nu e tocmai un alter ego al meu, dar cu siguranţă am folosit pentru Harry foarte mult din propria mea personalitate. Să zicem, 70%. Cele mai bune părţi. Ei bine, sunt şi unele nu chiar atât de bune", spune Nesbo, precizând că a fost inspirat de Olav Hole, poliţistul local din satul bunicii sale, şi de alte personaje din Molde, un orăşel de pe coasta de vest a Norvegiei, unde a crescut, dar şi de personaje ficţionale, cum ar fi Brand al lui Henrik Ibsen, Batman al lui Frank Miller şi Henry Chinaski al lui Charles Bukowski.

„Lui îi place mai mult Stones, pe când eu îi prefer pe Beatles"

Atât Harry Hole, cât şi Jo Nesbo sunt preocupaţi de natura răului. "Criminalistul norvegian Christie afirmă că nu există oameni răi, numai acţiuni rele, dar foarte bine ai putea spune că acţiunile tale te definesc, aşa că, dacă te-ai dedicat răului eşti o persoană rea, însă asta nu reprezintă o constantă. Nu eşti întotdeauna o persoană rea, ci numai pentru o vreme sau o clipă. Nu sunt interesat de latura sociologică, ci de ceea ce ne face să comitem fapte rele. Însă, desigur, există o mulţime de întrebări dificile privind terminologia. Ce este răul? Astăzi l-am considera pe marele războinic viking drept un sociopat. Acţiunile considerate criminale într-o anumită epocă şi cultură pot fi acceptabile în altele. Şi nu poţi fi sigur că o să găseşti răul cercetând o minte criminală. Este foarte complicat", explică autorul, care admite că, atunci când creezi un personaj, este inevitabil să ai nişte trăsături comune cu el – cel puţin, în ceea ce priveşte setul de valori fundamentale.

"Când Harry afirmă că filmul "Inimă neînfricată", cu Mel Gibson, este unul dintre cele mai proaste filme pe care le-a văzut, eu sunt de acord cu el. Îi plac Rolling Stones şi Beatles, la fel ca mie, dar lui îi place mai mult Stones, pe când eu îi prefer pe Beatles", spune autorul, adăugând că temele pentru romanele cu harry hole au apărut, mai întâi, din întâmplare. S-a decis să scrie un roman poliţist în timp ce era în vizită la un prieten din Australia. Fantome ale trecutului Cartea "Fantoma trecutului", care are ca subiect cel de-al Doilea Război Mondial şi Frontul de Est, este un roman mult mai personal, spune autorul, deoarece între rudele sale apropiate au existat oameni din Rezistenţă şi soldaţi care au luptat pe front. A crescut văzând războiul de pe ambele laturi ale baricadei – având în vedere că, în momentul în care părinţii săi s-au căsătorit, o familie de luptători din Rezistenţă a întâlnit o familie care fusese de partea nemţilor. "Grozav a fost că nu au existat probleme, fiindcă ambele familii au plătit tributul sacrificiului în timpul războiului", explică scriitorul.

"Povestea despre Frontul de Est este în mare măsură povestea tatălui meu. Un camarad de-al lui a fost împuşcat în ajunul Anului Nou, capul i-a explodat pur şi simplu şi tata a fost nevoit să cureţe tunul de sângele şi creierul împrăştiat. Tata a ajuns la Viena, după ce a fost rănit de o grenadă, şi s-a îndrăgostit de o asistentă. Avea numai 18 ani. Eram adult când am aflat povestea, dar era o poveste atât de dramatică, încât am ştiut că într-o zi o să o împărtăşesc şi altora. Impresia generală pe care norvegienii ar vrea să o dea este că am câştigat războiul alături de Marea Britanie şi SUA. Doar că am făcut-o uşor diferit, printr-o mişcare de rezistenţă masivă şi aruncând în aer trenurile nemţeşti. Însă adevărul este cu totul altul. Majoritatea norvegienilor nu au făcut nimic, iar pretenţia că au existat 20.000-30.000 de luptători în mişcarea de Rezistenţă este complet eronată. Asta se întâmpla în 1945, când toată lumea ştia că Germania va pierde războiul, dar câţi membri erau în 1942? Nimeni nu spune asta deschis, dar erau mai probabil puţin de 2.000, şi în acelaşi timp erau cam 5.000 de voluntari pe front.

DESPRE RĂZBUNARE

"Când luăm infractorii de pe străzi şi îi închidem, este vorba de sistemul legal modern care răspunde nevoii noastre de răzbunare. Ar fi extrem de naiv să credem că este vorba de altceva. Închiderea oamenilor sau condamnarea lor la moarte reprezintă modul în care societatea se răzbună şi asta, desigur, nu este o dovadă de civilizaţie. Linia dintre răzbunarea ca o crimă şi răzbunarea ca fapt acceptabil este foarte fină, şi multe filme şi thrillere au acest lucru drept subiect. Batman este un psihopat răzbunător, dar îl aprobăm la nivel moral, şi asta este interesant. Despre asta am vrut să scriu. Iar în The Redeemer, Harry se răzbună, într-un mod necivilizat, imoral, lipsit de etică, şi eu nu prezint o variantă romantică. Nu le ofer cititorilor argumente ca să îl scuze. Pentru că răzbunarea este întotdeauna necivilizată", spune Jo Nesbo.