În 1997, când au apărut în româneşte "Scrisorile din închisoare" de Adam Michnik, corifeul comunismului dinastic, Adrian Păunescu, exclama: "De-am avea şi noi anticomunişti ca el!".
Nu admiraţia pentru eroismul gânditorului polonez, un veritabil combatant pentru libertate, îl motiva pe Păunescu, ci ostilitatea faţă de cei care nu voiau să uite crimele totalitare şi cereau justiţie morală. Se decontextualizează afirmaţiile lui Michnik, se pune semnul egalităţii între post-comuniştii polonezi (care, prin participarea la negocierile de la Masa Rotundă, au acceptat, încă din 1989, alternanţa democratică) şi cei din România, care au boicotat şi au torpilat opoziţia democratică. Wojciech Jaruzelski şi Aleksander Kwasniewski nu au spus, precum Ion Iliescu, în 1990: "N-am făcut plăcinta ca s-o mănânce alţii". Observ că, după atâţia ani, sindromul uzurpării simbolice persistă. Un dialog public normal între Adam Michnik şi Andrei Pleşu este rapid mistificat întrun fel de meci în care unul dintre participanţi ar ieşi învingător, celălalt învins, iar prietenii de idei ai celui de-al doilea sunt automat subiecte de comentarii maliţioase.
Analiza comunismului, pentru a fi credibilă, presupune expertiză dovedită prin lucrări recunoscute naţional şi internaţional, capacitate investigativ-reflexivă, racordare la discursul politologic şi istoric din alte ţări, aşadar deschidere comparativă, precum şi compasiune pentru victime, o premisă ce mi se pare esenţială. Nimeni nu are dreptul de a emite "indulgenţe" în numele celor prigoniţi fără vină. "Nu avem dreptul să iertăm în numele celor ucişi în zori" sunt versurile lui Zbigniew Herbert de atâtea ori citate de Adam Michnik. Un vers scris cu sânge, vorba lui Boris Pasternak, care le va fi scăpat celor care astăzi ne asigură că Michnik ar fi un fel de passe-partout al amneziei.
Este adevărat, Michnik se opune pedepselor colective şi unei justiţii retroactive cu pretenţii de adevăr absolut. Dar în paginile "Gazetei Wyborcza" au fost publicate dosare de delatori, ale unor persoane marcante, inclusiv din ierarhia Bisericii Catolice, care au fost informatori ai vechiului regim. Michnik se opune radicalismului nesăbuit, vânătorilor de vrăjitoare, dar nu s-a opus niciodată adevărului istoric. A-l prezenta în alte culori înseamnă a ofensa chiar acest adevăr. Turnătorii şi ofiţerii Securităţii nu au fost fiinţe inocente precum presupusele "vrăjitoare". Au fost indivizi concreţi cu culpe individuale. De pildă, călăul Gheorghe Enoiu a fost colonel de Securitate, şeful anchetelor, vinovat de torturi înfiorătoare. Asasinii părintelui Jerzy Popieluszko, în Polonia Legii Marţiale, au fost securişti concreţi. Crede oare cineva că Adam Michnik s-ar opune aducerii în faţa instanţei a tuturor celor implicaţi în asasinarea lui Gheorghe Ursu, omul a cărui unică "vină" a fost aceea de a fi ţinut un jurnal în anii ciumei ceauşiste?
Nimeni nu a cerut niciodată pedepsirea nediferenţiată a celor care au servit vechiul regim (mă refer la discursurile raţionale, nu la exploziile de ură venite din varii subterane). A-i atribui lui Gabriel Liiceanu, autorul tulburătoarei cărţi "Despre ură", inclinaţii de întunecat procuror stalinist pentru că a scris în 1990 un text de o incandescentă sinceritate etică, a afirma lucruri similare despre Ana Blandiana, Constantin Ticu Dumitrescu, Vasile Paraschiv, Monica Lovinescu şi atâţia alţii care au cerut justiţie morală înseamnă a schilodi adevărul. O spun cât se poate de limpede: nu mă refer aici la Michnik, ci la epigonii săi balcanici.
Uzurpările simbolice nu se produc din senin. Priviţi cine recurge la ele, întrebaţi-vă de ce şi veţi afla răspunsul. Ele sunt paravanul, or mai bine spus camuflajul, justificării alianţelor ignobile în numele unui fals interes naţional. Iar Michnik este doar un nume întrebuinţat pentru operaţii propagandistice menite să împiedice consolidarea statului de drept şi decomunizarea. La începutul anului 1990, când Gabriel Liiceanu a scris "Apelul către lichele", când filozoful le cerea activiştilor şi securiştilor să facă un decent pas înapoi, nu se uscase încă sângele pe caldarâmurile unde au fost ucişi protestatarii anticomunişti de la Timişoara, Bucureşti, Cluj şi din alte oraşe ale ţării. Gabriel Liiceanu a fost atunci un mărturisitor, o voce a onoarei, a decenţei, a rezistentei împotriva a ceea ce Andrei Pleşu avea să numească obscenitatea publică. Sunt lucruri de o claritate carteziană pe care mulţi preferă să le ignore, să le nege ori să le uite. Iertarea este un concept central în etica lui Michnik, dar ea nu se opune sub nicio formă cunoaşterii şi respectării adevărului. În plus, iertarea în absenţa căinţei, a regretului, a unei forme de ispăşire, este o formulă lipsită de orice sens etic veritabil.
Versiunea lărgită a textului de mai sus va fi publicată în numărul pe luna martie al revistei "Orizont" care apare la Timişoara.
Notă: Comentariile la acest articol sunt suspendate
Recomandările noastre
