N-am înţeles şi nici nu cred că voi înţelege vreodată ura faţă de opinie, manifestată îndeosebi pe bloguri şi în televiziunile explicit partizane.
Mă refer, desigur, la opiniile neconvenabile, nu la corurile perfect dirijate de regizori ştiuţi sau neştiuţi. Oricât m-aş strădui, nu pricep prin ce mecanisme psihologice intoleranţa la ideile celuilalt se transformă în prilej de a-l discredita pentru felul cum arată, pentru culoarea sau absenţa părului, pentru fotogenie sau lipsa fotogeniei, pentru păcate reale sau imaginare, dar care n-au nicio legătură cu subiectul. Manifestân du-te în spaţiul public, devii hrana a mii de piranha, care de-abia aşteaptă să devoreze pe oricine vorbeşte şi gândeşte altfel decât ei sau gaşca din care fac parte. Pentru că-ţi semnezi articolele, n-ai niciun drept. Ei, pentru că sunt anonimi, pot afirma orice. Tu, pentru că-ţi asumi sub propriul nume părerile, eşti vândut şi trebuie să fii interzis. Ei, pentru că sunt laşi, ascunzându- şi cu grijă identitatea cu ajutorul şmecheriilor tehnologice, sunt "gânditori independenţi".
Din câte-mi dau seama, s-au conturat câteva categorii distincte de inşi pentru care tu, naivul care scrii la ziar, eşti ţinta favorită. Cei mai lipsiţi de imaginaţie sunt angajaţii partidelor. Pentru ei, eşti duşmanul by default. N-au ceva personal cu tine, nu ştiu ce faci, ce gândeşti, cum arăţi. Au primit însă ordin de la superior şi, săptămână de săptămână, scuipă în subsolul articolului tău neobosite sintagme despre nemernicie, slugărnicie, corupţie, banditism, demenţă ori ticăloşie. Cu toate că lexicul e "hard", simţi la ei un fel de lehamite, de neimplicare, de neparticipare afectivă. Simpli mercenari, execută o misiune şi nimic mai mult. Din acest motiv, repetă fără tragere de inimă poncifele şi epitetele infamante. Când partidul va decide că merită să fii lăudat, o vor face cu aceeaşi imparţialitate râncedă.
O altă categorie importantă o ocupă frustraţii. Frustraţii de toate felurile: profesional, intelectual, moral, sexual. Adeseori, indivizii le cumulează pe toate patru. Primul lucru pe care-l simţi în textele lor e pizma. Invidioşi prin definiţie, trăiesc cu durerea că tu eşti buturuga de care se împiedică splendida lor caleaşcă. Te-ai instalat abuziv în nişa somptuoasă pe care-ar ocupa-o ei dacă n-ai exista tu. Dacă nu te-ai fi născut, ei ar fi scris cu siguranţă mult mai bine cărţile pe care le-ai scris tu. Ar fi luat premii mult mai prestigioase şi-ar fi fost mult mai generoşi cu tinerii şi colegii. Pe scurt, le-ai distrus viaţa. Le-ai pus în faţă o oglindă în care se reflectă tot ce poate fi mai urât despre fiinţa umană: meschinăria, superficialitatea, lenea, confuzia de valori. Dacă "postacii" din prima categorie mă dezgustă, pe frustraţi îi compătimesc: în realitate, se urăsc mai mult pe ei înşişi decât te urăsc pe tine.
Categoria a treia - uneori ea provine din celelalte două de mai sus - e şi cea mai plină de venin. E alcătuită din cei care te urăsc personal. Poeţi sau prozatori pe care i-ai luat cândva peste picior sau, din contră, i-ai ignorat, condeieri fără talent, colegi de şcoală, de muncă, de profesie au găsit prilejul "să ţi-o tragă" la adăpostul anonimatului. Internetul le îngăduie să perpetueze tehnici de discreditare deprinse în vremea Securităţii. Pentru că nu ţi-ai risipit anii cei mai buni în nesfârşite chefuri, pentru că n-ai acceptat să intri în înţelegerile mărunte ale breslei şi grupului, pentru că nu te-au corupt cu funcţii universitare şi grade, ci le-ai dobândit muncind pe brânci, trebuie să fii nimicit. Eşti un exemplu prost pentru "sistem" şi, nefiind controlabil, tot ce le-a rămas e plăcerea terfelirii sub plapuma în formă de laptop.
În fine, grupa a patra, ideologii. Nu mi-aş fi închipuit, dar există o diferenţă netă între ideologii de dreapta şi cei de stânga. (Nu vorbesc de extreme, pentru că acolo nu e nicio deosebire.) Ideologii de dreapta te atacă, de regulă, speculând slăbiciunile textului şi demonstrându-ţi că eşti în eroare. Cei de stânga nu urmăresc decât să te nimicească. Sunt vocali până la isterie, acuză cenzura şi dictatura când la putere se află dreapta. Când conduce stânga, ei tac apăsat. Adversarii sunt amuţiţi după metode experimentate încă pe vremea lui Lenin: pe cale administrativă, prin presiune politică, prin şantaj asupra mass-mediei. Anii 2000-2004 au dat o pilduitoare lecţie în acest sens. Dar cine şi-o mai aduce aminte? Mulţi dintre detractori sunt foşti activişti comunişti, lectori pe la "Ştefan Gheorghiu", securişti, turnători, exeditorialişti la publicaţiile bolşevismului naţional. Nu-ţi iartă faptul că nu i-ai uitat. Unii gravitează şi azi în jurul foştilor mahări ai stalinismului, din eterna categorie a "instructorului de partid Ion Ianoşi". Alţii s-au molipsit de la aceştia şi perpetuează modelul urii ce duce la dezastru şi al dezastrului în urma căruia nu rămâne decât ură. Multă vreme am crezut că sunt tineri. Cineva priceput m-a contrazis cu un argument forte: "Niciun tânăr n-ar avea răbdarea să scrie, constant, comentarii atât de lungi la textele tale. Doar cineva care a descoperit internetul pe la patruzeci de ani poate fi atât de prost şi înrăit!".
Tuturor, tineri şi bătrâni, ideologi şi invidioşi, frustraţi şi tembeli, deştepţi şi tolomaci promit să le dau de lucru şi în continuare. La mulţi ani!
Recomandările noastre
