Cine-a călătorit la New York în perioada campaniei electorale prezidenţiale, a rămas uimit de absenţa semnelor stridente ale confruntării dintre Obama şi Romney.

Au lipsit fotografiile mari cât turnurile gemene, chermezele, găletuşele, pachetele cu mălai, făină, ulei şi zahăr. Nu s-au distribuit milioane de şepcuţe ("inscripţionate") şi pixuri. Şi asta nu pentru că la New York n-ar fi fost amatori de chilipiruri electorale. Ci pentru că lucrurile erau atât de limpezi în privinţa învingătorului, încât strategii au considerat o investiţie inutilă activităţile de acest fel. Drept dovadă, deşi la New York s-a desfăşurat o campanie fără tragere de suflet, a existat un învingător sigur. Lucrurile au urmat o logică simplă. Două secole de pragmatism american au asigurat un grad înalt de predictibilitate, soliditate şi normalitate. Candidaţii s-au concentrat asupra acelei părţi a populaţiei unde sorţii de izbândă păreau mici. N-au ales panta domoală a flatării susţinătorilor, ci au luat pieptiş coasta abruptă a confruntării cu potenţialii adversari. Au acţionat, cu alte cuvinte, ca nişte luptători, nu ca speculanţii lipsiţi de onoare ai unor conjuncturi favorabile. Ar fi posibil aşa ceva în România? Aş răspunde neaoş: jamais!La noi, ştabii din partide şi clicile lor s-au asigurat mai întâi că prind locuri eligibile, şi abia apoi s-au gândit la campanie. Adică la felul în care să-i răsplătească pe alegători, ce cadouri să le facă. Invers decât americanii, care au socotit, au analizat, au identificat punctele vulnerabile, după care au purces sistematic la asalt. Şi asta pentru că în România nu există convingeri, ci doar interese. Rămâi preferatul cetăţeanului câtă vreme îi baţi la poartă şi-i vâri în buzunar cincizeci de lei, îi plasezi binecunoscuta pungă cu de-ale gurii şi-l minţi că după ce ajungi la putere îl vei hrăni patru ani numai cu lapte şi miere. Electoratul din România e nu doar fluid, ci şi imprevizibil. Cel mai bine o ştiu politicienii cu experienţă. Din acest motiv, strategia câştigătoare e să te muţi cu căţel şi purcel în circumscripţiile unde candidezi şi să stai cu ochii pe votant ca pe butelie. De ce e nevoie de aşa ceva, de vreme ce sondajele arată, dincolo de orice dubiu, că vor câştiga? Pentru că politicienii ştiu prea bine că vremelnicul lor avantaj e rezultatul minciunii şi dezinformării. Ei sunt conştienţi că în ciuda preferinţelor de şaptezeci-optzeci la sută arătate de sondaje, roata norocului se poate întoarce oricând. "Noroc" înseamnă de fapt frauda perpetuată timp de ani de zile, iar victoria e echivalentul zăhărelului şi morcovului promise, dar niciodată oferite cu adevărat. Aşadar, tactica alegerilor din România nu e determinată de inteligenţa, imaginaţia, inspiraţia, viziunea pe termen lung a candidaţilor, ci de aşteptările imediate ale electoratului. Ar fi minunat dacă aceste aşteptări ar dovedi realism, dacă omul ar merge la urnă cu gândul că votează pe cineva care-i va sluji interesele pe termen lung. În realitate, românul majoritar nu vrea un reprezentant. El vrea un jupân, un şefuleţ despre care ştie că, pe cât e mai corupt şi hoţ, pe atât va fi mai dispus să-i cedeze — fie şi o dată la patru ani —firimituri din caşcavalul pe care oricum nu-l va vedea decât la televizor. Politicienii ştiu prea bine că vremelnicul lor avantaj e rezultatul minciunii şi dezinformării