Stres şi nefericire: acestea sunt stările pe care le constat cel mai des în jurul meu. Motivele sunt evidente: scăderea galopantă a nivelului de trai, moartea speranţei, dezamăgirea (încă nemărturisită) faţă de cei care promiteau a fi epitomul cinstei şi stăpânii "soluţiilor", dar care nu sunt în stare decât să accentueze haosul.

Nu ne mai suportăm unii pe alţii, nu ne mai interesează decât să-l vedem pe "celălalt" căzând în groapă. Nu mă exclud din marea familie a celor veşnic iritaţi. Mai grav, constat că nu mă pot abţine să nu-i abordez, caustic, pe amicii mei fanatici care, în ultimii ani, s-au pus, cu arme, bagaje şi spume la gură în serviciul USL. "Ei, acum sunteţi fericiţi? Ţara merge mai bine?" În loc să ignor mizeria din jur, îmi risipesc energia încercând să înţeleg mecanismele diabolice ce ne-au determinat să ne îmbrâncim, scuipăm, zgâriem, detestăm în felul acesta. Nu cred că ne-am schimbat peste noapte şi că am suferit modificări dramatice de personalitate. Nu ne-am dezvăluit adevărata natură atâta vreme cât exista un adversar comun: iliescianismul şi neo-comunismul lui. Când situaţia politică s-a aplatizat, iar în privinţa marilor valori (democraţie, libertate) n-au mai existat controverse, abia atunci au ieşit la suprafaţă uriaşele diferenţe dintre noi. Abia atunci s-a văzut că unii înţeleg să-şi pună energia în slujba binelui public, iar alţii nu se gândesc decât la propriul burdihan. Dacă urmările n-ar fi atât de dramatice, lucrurile ar putea fi privite cu filozofică îngăduinţă. Dar ele ne-au însingurat şi înrăit într- atât, încât nu mai e posibilă reconcilierea. Din acest punct de vedere, cei care m-au atacat ani de zile (pe mine şi cei patru-cinci prieteni adevăraţi pe care-i am) şi-au atins scopul: am devenit la fel de intolerant ca ei. N-am să mai retrăiesc vreodată bucuria revederii, după o noapte petrecută în tren, cu cei pe care ştiam că-i voi găsi în grădina Uniunii Scriitorilor, alături de care am petrecut ore şi zile magice. Azi doresc ca acele întâmplări minunate să nu fi existat niciodată. Cum să mai vreau, de pildă, să-l întâlnesc pe Liviu Ioan Stoiciu, un poet talentat, devenit în ultimii ani promotorul unui anti-băsism grosolan, primitiv şi resentimentar? În primăvară, atrăgându-i amical atenţia că dacă urăşte din toţi rărunchii guvernul Boc, ar trebui să renunţe la sinecura (trei salarii minime pe economie) pe care acel guvern făcea eforturi considerabile să i-o livreze lună de lună, mi-a replicat că e singura lui sursă decentă de venit. Culmea laşităţii, din august, de când corăbiile favoriţilor săi se scufundă una după alta, şi-a închis — "echidistant şi obiectiv", nu "obedient şi conformist", ca alde noi — site-ul unde poza în mare războinic... Nu voi mai da alte exemple, deşi sunt multe şi dureroase. Experienţele ultimilor ani m-au lecuit — sper că definitiv — de iluzii privind natura umană. Am făcut deja primii paşi de radicală delimitare. Nu mi se mai pare reprobabil să întorc privirea când mă intersectez cu cineva care mi-a fost odinioară apropiat, acum un năimit ori, după criteriile mele, dezaxat. Ba chiar, de două sau trei ori, am trecut cu hotărâre de partea cealaltă a străzii, evitând să dau nas în nas cu oameni cândva dragi, astăzi simple năluci dintr-un coşmar moral pe care n-aş fi vrut să-l trăiesc niciodată. Nu ne mai suportăm unii pe alţii, nu ne mai interesează decât să-l vedem pe "celălalt" căzând în groapă.