Pe lângă incompetenţa managementului sau contextul nefavorabil, un motiv important pentru care Oltchim a ajuns în situaţia dramatică de acum este atitudinea radicală a tuturor părţilor implicate.
Prima şi cea mai inflexibilă dintre părţi este Ministerul Economiei. Acesta nu a acceptat până acum să negocieze cu acţionarii minoritari în problema conversiei creanţei sale (deţinută prin intermediul AVAS) în acţiuni, măsură pe care a încercat-o prima dată în noiembrie 2003. Atunci, statul ajunsese la o pondere de 95% din acţiunile societăţii, însă măsura a fost contestată de acţionarii minoritari SIF Oltenia şi Lindsell Enterprises, care erau practic scoşi din companie prin această măsură. De-abia în vara anului 2006 Guvernul de atunci a renunţat la măsură, din cauză că procesul se prelungise deja foarte mult şi nici nu părea să dea câştig de cauză statului, care încălcase legislaţia pieţei de capital, neoferind şi acţionarilor minoritari dreptul să participe la majorarea capitalului social.
Mai recent, Ministerul Economiei a mai încercat aceeaşi măsură în anul 2009, ea fiind însă contestată de acţionarul minoritar PCC SE la Comisia Europeană. Verdictul de la Bruxelles, favorabil statului, a venit de-abia în primăvara acestui an, când Oltchim era deja pe butuci, însă noul Guvern nu a mai ţinut oricum cont de el. Conversia creanţelor se poate face şi la preţul pieţei Dacă ar fi mai flexibil, statul s-ar putea aşeza la masa negocierilor cu ceilalţi acţionari şi ar putea propune variante alternative. Una dintre ele este conversia acţiunilor la preţul de piaţă, şi nu la valoarea nominală de 0,1 lei, cum s-a încercat până acum. Preţul de acum de la Bursă este 0,55 lei pe acţiune, iar preţul mediu ponderat pe ultimul an este de aproape 1,1 lei pe acţiune. Asta ar însemna un număr mai mic de acţiuni pentru stat, a cărui creanţă nu valorează, oricum, mare lucru în condiţiile actuale. O altă posibilitate ar fi să se apeleze la o variantă asemănătoare cu cea folosită la Petromidia, unde au fost emise obligaţiuni pe termen lung egale cu datoria societăţii către stat, aceasta fiind lăsată mai întâi să se dezvolte, şi apoi să îşi poată plăti datoriile. Al doilea grup implicat este cel al celorlalţi creditori. Refuzul Electrica SA de a-şi vinde creanţa către Oltchim pentru 200 de milioane de lei, cât oferise Chimcomplex Borzeşti, arată un creditor total rupt de realitate. Valoarea nominală a creanţei e de 660 de milioane de lei, iar Electrica nu este creditor garantat sau bugetar, deci probabil nu va mai lua nimic dacă Oltchim intră în faliment. Creditorii pot renunţa la un procent din creanţe Despre ceilalţi creditori nici nu se pune problema să accepte recunoaşterea unei evidenţe, aceea că valoarea creanţelor pe care le deţin e mult mai mică decât în acte. Dacă toţi ar fi dispuşi să negocieze, ar putea scădea datoriile combinatului suficient de mult încât acesta să devină finanţabil şi, mai important, privatizabil către un investitor serios, nu către vreun nou Dan Diaconescu. Cea de-a treia parte este cea a salariaţilor companiei. Numărul acestora, circa 3.400, este cu mult peste necesităţile actuale, iar salariile sunt peste media pe care o întâlnim în companii profitabile şi solide din punct de vedere financiar. Ca să nu mai vorbim de faptul că pe lângă Oltchim mai gravitează multe alte firme care în realitate sunt secţii ale combinatului, dar cu angajaţi aflaţi pe alte state de plată. Chiar şi aşa, sindicatul de acolo pare puţin dispus să accepte altceva decât păstrarea aceluiaşi număr de angajaţi şi cu salarii cel puţin la fel de mari. Mai mult, până şi primul ministru, Victor Ponta, a declarat de mai multe ori, că nu acceptă la Oltchim decât investitori care sunt interesaţi să continue activitatea în aceleaşi condiţii. Angajaţi mai puţini, combinat mai profitabil Redimensionarea numărului de angajaţi şi, posibil, scăderea salariului mediu ar avea ca efect pe termen scurt diminuarea pierderilor, iar pe termen mediu ar contribui la redresarea mai rapidă a companiei, care ulterior s-ar putea extinde din nou şi ar putea reangaja o parte a personalului. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare din aceste trei părţi importante pentru Oltchim s-ar întâlni undeva la mijlocul drumului? Dacă AVAS ar converti creanţa pe care o deţine la preţul mediu al acţiunilor din ultimele 12 luni, combinatul ar trece deja pe capital propriu pozitiv (active mai mari decât datoriile), fără ca statul să ajungă aproape de 100% din companie. Dacă şi ceilalţi creditori ar fi de acord cu o reducere cu o treime a creanţelor, ar mai fi şterse datorii de 6-700 milioane de lei.
Dacă şi sindicatele ar accepta reduceri de personal, societatea ar putea ajunge pe profit în doi-trei ani. Rezultatul: un Oltchim cu active mai mari decât datoriile, finanţabil de către bănci cu costuri mai mici, deci mai aproape de a obţine profit. Statul şi-ar putea recupera toţi banii din aprecierea ulterioară a preţului acţiunilor, ceilalţi creditori ar recupera cea mai mare parte a banilor, iar salariaţii ar avea un serviciu cu perspective mai bune. Ce ar însemna falimentul pentru fiecare Spre ce se îndreaptă lucrurile acum, când fiecare merge în altă direcţie? Spre faliment, caz în care toate cele trei părţi menţionate ar avea de pierdut. Activele societăţii sunt, pe hârtie, de circa 2 miliarde de lei, dar în cazul lichidării ar fi mult dacă s-ar obţine chiar şi jumătate, având în vedere că majoritatea sunt în utilaje, pentru care nu există cumpărători pe toate drumurile.
În aceste condiţii, statul nu ar mai obţine nimic din calitatea de acţionar. Din cea de creditor ar putea lua înapoi o parte a banilor, la fel cum ar putea şi ceilalţi creditori, însă totul va depinde de prioritatea fiecăruia la masa credală. În funcţie de aceasta, fiecare creditor ar pierde între 50% şi 100% din bani. Iar salariaţii, evident, ar rămâne cu toţii pe drumuri.
Recomandările noastre
