Când te trezeşti ar trebui să-ţi fie ruşine? Să ignori sau să te simţi bine?

E tentant, dar periculos să vorbeşti de vise. Sunt culmea intimităţii pentru individ. Sunt nisipuri mişcătoare. Majoritatea suntem contaminaţi de o formă de pseudo-cunoaştere. Obligatoriu, orice discuţie despre vis îl desacralizează pe acesta. Freud şi-a dedicat bună parte din viaţă studiului viselor. Alţi psihanalişti celebri au tras fel de fel de concluzii. Scritorul SF Isaac Asimov a imaginat un aparat care-ţi furniza vise la comandă. Sunt visele sacre? Aspiraţia "comandată" "Capcana stă în însă şi exprimare. Sacru e ceva care ţine de Divinitate, de zeii din Olimp, de Dumnezeu, Alah, Yahve, Elohim, Yehova, Adonai dar nu numai! Sacru ţine şi de sacerdotum, de preoţii care fac legătura între planurile lumii şi care, prin forţa lucrurilor, primeau mesaje unde, sau cum altfel, decât în vis. Pentru a ajunge la vis sacerdoţii luau substanţe psihoactive care induceau o stare specială a conştiinţei, onirică, de îngemănare a realităţii cu irealitatea, în care comunicau cu lumea spiritelor", spune medicul Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare din Capitală. Onirismul şamanului nu ţinea însă doar de substanţă, cât şi de ritual. "Istoria religiilor" a lui Mircea Eliade sau "Psihologia religiilor" a lui CG Jung menţionează aceasta. Orice consumator modern de mefedronă sau LSD, sau speed sau crack putem spune că are acces la o spiritualitate intensă, extraordinară, una despre care, însă, ne e interzis să afirmăm că ar fi altceva decât o intoxicare a creierului. "Ce sacralizează un vis nu e doar substanţa cât ritualul, activitatea liturgică şi iniţierea. O astfel de stare poate fi amorsată de modificarea anumitor parametri, vezi respiraţie, relaxare progresivă musculară, practicarea unui proces surprinzător de asemănător de-a lungul, şi de-a latul religiilor, după cum a oservat Jung! Saltul de credinţă, imposibil, în opinia mea, pentru un empirist, e să transformi un proces care ţine exclusiv de procesator, într-o diadă în care e inclusă, dintr-o dată, deitatea. Pentru Jung, de exemplu, deitatea e arhonul, e umbra, e o parte a individului care există, pur informaţional, deşi lipseşte cu desăvârşire în interiorul spaţiului geografic. Este, pentru a fi tehnic adecvaţi, un Zeu care nu există", e tehnic în exprimare psihiatrul. Pentru ca visarea să fie sacră deitatea e obligatorie şi nu doar credinţa în ea, cât credinţa cu cunoaştere. Şi dacă e obligatorie trebuie Creată. Lumea în care trăim conţine graniţe de tot felul, geografice, fizice, intelectuale. Devreme ce omul e natural, zeul e supra-natural. Ajută la asta şi calitatea visului de-a fi ne-natural pe alocuri, de a sfida exact aceleaşi graniţe de care vorbim, ciudăţenia lui că stă conţinut în spaţiul simbolurilor şi adeseori e "palpabil" încât, la trezire gândeşti, ca Eminescu, că "viaţa e un vis moartea o deşteptare". Tehnica visării Dar hai să punem lucrurile în ordine. Omul există căci are o conştiinţă. "Gândeşte, deci este", spune Descartes. Această conştiinţă, ştim că este un sistem informaţional localizat în creier. Creierul este un organ a cărui organizare ierarhică recunoaşte niveluri de funcţionare. "Da! Există un creier străvechi, unul vechi şi unul nou. Gândirea, planificarea, logica şi abilităţile de calcul sunt achiziţii noi. Procesarea emoţională e o achiziţie veche! Reactivitatea primordială la stimuli e străveche! Cele trei sisteme sunt puse unele peste altele şi comunică în permanenţă, astfel că orice gând ataşează o emoţie şi orice emoţie are nu doar o expresie subiectivă, dar şi corporală! În general gândirea, şi acţiunea umană, e un proces de jos în sus, unde "sus" e produsul finisat, rafinat, şi de cele mai multe ori definitiv, de travaliu al creierului, mai mult decât suma părţilor şi, finalmente, un salt calitativ care nu mai recunoaşte proprietăţile părţilor componente, aşa cum muzica transcende piesele unui instrument. Creierul naşte un suflet de pierdut, sufletul nu poate naşte nu creier de pierdut. Visul, prin comparaţie, e un produs de sus în jos, altfel spus nu e niciodată gândit, e de cele mai multe ori simţit şi, ocazional, resimţit fizic!", explică Gabriel Diaconu ce se întâmplă când visăm. Neurologii ştiu că daune ireversibile ale anumitor structuri sunt însoţite, invariabil, de alterarea sau pierderii abilităţii omului de-a visa, la fel de bine cum activitate aberantă a altor structuri poate introduce când eşti treaz interferenţe de visare, deja vu sau deja connu. Măsura visului Un alt psihatru, pe care l-am întrebat dacă visele sunt sacre, a răspuns sec: "Depinde de măsura sufletului!". Păi, cum îl măsurăm, în metri, kilograme sau secunde!? Adeptului spiritualităţii o explicaţie materialistă îi va repugna. E greu sa renunţi la teza fundamentalistă că omul ia naştere precum Adam pictat în capela Sixtină şi deci că visul e o sămânţă a Creatorului. Ba, mai mult, obligativitatea unui Arhitect extern al visului se leagă şi de credinţa că, dacă respecţi Arhitectul, visul, prin magie, se va împlini. La sfârşit, vrem să dăm crezare viselor şi vrem să fim protejaţi de ele, într-un fel sau altul, de Creatorul lor. Dacă e un vis de mărire, Creatorul sa ne ajute, dacă e un vis de cădere, Creatorul să ne apere! Psihiatrul e uşor cinic: "Dacă am făcut un Accident Vascular Cerebral şi nu mai visăm sau dacă am făcut altul de arteră comunicantă anterioară şi nu mai putem crede, sau ne-am pierdut religiozitatea, sau ne-am descoperit-o după o criză de epilepsie, sau ne-am schimbat firea, stupefiaţi cum am fi, ceilalţi vor pretinde că nu creierul nostru a pierdut o achiziţie, ci noi am pierdut contactul cu acel Cineva!". Jung spunea: "Religia e copilăria conştiinţei". La fel şi visul! "Reţinem, crescând, o melancolie despre petrecerea timpului ireversibil, despre pierderea părinţilor, despre pierderea siguranţei din dependenţă. Îi reţinem acolo, în vis, în zona contopirii timpilor narativi", te împinge la vis Gabi Diaconu. Murind puţin câte puţin, visăm, suntem proprii noştri sacerdoţi, măsura propriului vis e măsura propriei conştiinţe! Deci, dacă te visezi în pat cu nevasta prietenului tău eşti vinovat sau nu? Gabriel Diaconu râde: "Nu!".