Siria continuă să reprezinte, în pofida preocupărilor noastre legate în exclusivitate de controversele politice interne, un punct fierbinte al planetei astăzi.
Numărul victimelor regimului Bashar Al-Assad creşte în fiecare zi, ajungând astăzi la câteva mii, poate zeci de mii. În fiecare zi, posturile de televiziune şi agenţiile de ştiri din întreaga lume ne anunţă noi realităţi îngrijorătoare, insurecţia nu este localizată, ci pare a fi afectat aproape întregul teritoriu al statului sirian, iar punctele de graniţă asupra cărora controlul armatei siriene a dispărut sunt numeroase. Nu sunt zile în care principalele posturi de televiziune sau agenţiile de ştiri din întreaga lume să nu transmită noi atrocităţi comise de către armata siriană, nu sunt zile în care să nu vedem pe ecranele televizoarelor corpurile neînsufleţite ale unor civili, de multe ori femei sau copii, nu sunt zile în care aroganţa belicoasă a regimului Al-Assad să nu fie o dată în plus evidenţiată. Şi în tot acest timp, marile puteri democratice ale lumii, Franţa sau Statele Unite ale Americii, prin vocile preşedinţilor lor, afirmându- şi cu hotărâre dezacordul faţă de evoluţiile siriene, nu reuşesc totuşi să meargă mai departe pentru a-i impune lui Bashar Al-Assad o rapidă şi necondiţionată încetare a ostilităţilor. Desigur, este bine cunoscută poziţia Federaţiei Ruse sau poziţia Chinei, state care sprijină de fapt, dar nu întotdeauna în mod declarativ, actualul regim de la Damasc. Interesele în ceea ce priveşte evoluţia siriană sunt foarte diverse atâta vreme cât Siria reprezintă în arhitectura de securitate a Orientului Mijlociu unul dintre statele cheie. Astfel, statului Israel nu îi este deloc indiferent ce se întâmplă în Siria atâta vreme cât, alături de Egipt, Siria reprezintă cel mai important şi cel mai militarizat dintre vecinii săi. De fapt, pentru butoiul de pulbere pe care Orientul Mijlociu îl reprezintă astăzi, ansamblul evoluţiilor siriene joacă un rol esenţial, putând să facă la un moment dat diferenţa dintre un detonator si un extinctor. Şi pentru ca lucrurile să devină si mai complicate, noul preşedinte egiptean, în încercarea de a-şi consolida încă extrem de fragila poziţie internă, încearcă o soluţie alternativă la nenumăratele, şi până astăzi inutilele, tentative pe care democraţiile occidentale, ca şi Organizaţia Naţiunilor Unite, le-au făcut în sensul reconcilierii siriene. Preşedintele Egiptului va începe cu o vizită în China, dar şi-a propus să meargă mai departe, implicând în primul rând vecinii Siriei, cei mai importanţi actori zonali cu interese la Damasc: Iranul, Arabia Saudită şi Turcia. Există toate şansele ca această tentativă de simplificare a lucrurilor să le complice şi mai tare. Interesele în ceea ce priveşte evoluţia siriană sunt foarte diverse atâta vreme cât Siria reprezintă în arhitectura de securitate a Orientului Mijlociu unul dintre statele cheie.
Recomandările noastre
