Călăuză în lumea cărţilor. Întâmplări cu scriitori: Mircea Dinescu şi pisica de mare

Mircea Dinescu mi-a mărtusit cândva cât de mult a contat pentru el, în copilărie, o bucată de ziar pe care a găsit-o într-o magazie.

După ce a netezit-o, a putut citi pe ea combinaţii stranii de cuvinte, deloc asemănătoare cu acelea de care se servesc oamenii în comunicarea zilnică. Aşezate în contexte noi, neaşteptate, cuvintele scoteau la iveală sensuri uimitoare şi emoţionante. Aşa a descoperit Mircea Dinescu - extraordinarul poet de mai târziu - poezia. În familia sa nu exista o bibliotecă, iar manualele şcolare, anoste ca şi astăzi, nu trezeau interesul copiilor. ★ Pe una din cărţile sale, Mircea Dinescu mi-a scris o dedicaţie care m-a flatat: "Lui Alex. Ştefănescu, care a supt la aceeaşi ţâţă a talentului ca mine." I-am dat un telefon şi i-am spus: - Este adevărat, am supt la aceeaşi ţâţă, dar tu ai supt primul şi mi-ai lăsat foarte puţin talent. - Da, mi-a răspuns Mircea, dar ţi-am lăsat ţâţa. ★ Odată, la Mangalia, la o întâlnire cu publicul în aer liber (ceea ce făcuse ca întâlnirea să ia proporţiile unui miting), l-am ironizat pe Mircea Dinescu la microfon, spre amuzamentul celor prezenţi. În replică, el a improvizat o epigramă la adresa mea, plecând de la expresia americănească "sex-appeal": "Alex, când era copil,/ Avea sex, n-avea appeal./ De când e matur Alex/ Are-appeal, dar n-are sex." Ce să fi făcut, am râs! ★ La Casa Scriitorilor de la Neptun, Mircea Dinescu a depus într-o dimineaţă, pe terasă, o pisică de mare, creatură hidoasă, proiectată parcă de diavol. O prinsese din întâmplare, cu undiţa, în timp ce pescuia guvizi. Ne-am interesat dacă era comestibilă (am fi mâncat-o din... antipatie), dar ni s-a spus că nu. Mult timp, dihania a stat pe terasă, privindu-ne cu ochi mustrători (deşi murise de mult). A doua zi, l-am însoţit pe Mircea Dinescu la pescuit, ca să văd ce monştri mai scoate din mare. Dar el parcă îşi pierduse darul, nu mai prindea decât guvizi banali. ★ Tot la Neptun, stăteam într-o zi liniştit la masa mea de pe terasă şi mâncam o musaca. Mircea Dinescu a apărut pe neaşteptate, m-a bătut cu mâna pe umăr şi m-a dojenit: - Alex, Alex! De când te ştiu, tot cu mâncatul. Mai sunt şi alte plăceri pe lume... Mi-am dat seama la ce plăceri se referă şi i-am răspuns: - Ştiu că există şi alte plăceri. dar eu o prefer pe asta. - De ce?! - În primul rând pentru că pe musaca nu trebuie să o... conving. Mi-o aduce chelnerul şi eu mă delectez pe loc cu ea. Apoi... Cu musacaua nu trebuie să mă ascund prin unghere întunecoase. O mănânc, după cum vezi, la lumina zilei. Şi mai sunt şi alte motive: musacaua nu rămâne gravidă, nu are SIDA, nu pretinde să o cer de nevastă... După o clipă de gândire, Mircea Dinescu s-a aşezat pe un scaun: - Ai dreptate, bătrâne. Chelner, adu-mi şi mie o musaca! ★ Înainte de 1989, un poet bun, dar... rău, Cezar Ivănescu a vrut să mă bată, fiindcă nu fusesem destul de entuziast când i-am comentat o carte. Aflat prin preajmă, Mircea Dinescu s-a încăierat în locul meu cu el. La sfârşit, când amândoi erau roşii la faţă şi aveau hainele rupte, am plecat cu Mircea şi l-am întrebat de ce a intervenit. El mi-a explicat: - Unui critic nu-i stă bine să se bată, îşi pierde prestigiul. Dar dacă mă bat eu, lumea spune: ce să faci, aşa sunt poeţii, cam nebuni!