"Provocările globalizării" este tema centrală a numărului pe luna martie al revistei Rost. Un subiect fierbinte şi teribil de actual.

Abordările politico-economice vizează, explicabil, mai ales Europa, ca zonă ce ne înconjoară şi tinde, ca să zicem aşa, să ne "înglobeze".

Noul imperiu şi coloniile sale. Un proiect din care lipsește Dumnezeu

Vlad Diaconu constată că Uniunea Europeană se transformă, cu fiecare zi ce trece, într-un imperiu, cu centrul de putere constituit de Franţa şi, mai ales, Germania, cu zone privilegiate – nordul continentului, şi zone defavorizate – sudul mediteranean şi răsăritul, care constituie coloniile periferice.

Autorul se concentrează mai cu seamă pe cazul Greciei, apreciat drept un caz tipic de colonie exploatată de metropolă. În abordarea sa, el se sprijină, între altele, pe contribuţiile "Financial Times".

Wolgang Munchau, editorialistul publicaţiei britanice, comentează propunerea ministrului de Finanţe german, de amânare a alegerilor din Grecia, programate în aprilie, drept o imixtiune "colonialistă": "zona euro vrea să impună guvernul pe care îl doreşte în Grecia – prima colonie a zonei euro", scrie Munchau.

Un punct interesant de vedere are Bogdan Munteanu. Autorul nu neagă oportunitatea unei "Europe unite", ci lipsa lui Dumnezeu din proiectul actual. Creştinismul este principiul pe care s-au fondat toate naţiunile europene. Orice construcţie care exclude creştinismul este sortită eşecului; aşa cum sortite eşecului au fost şi cele cele două "imperii" fără Dumnezeu, care au visat să cucerească Europa: comunismul şi nazismul.

Munca permanentă, care nu te lasă să trăieşti

Cel mai important eseu pe tema globalizării este abordarea sociologică lui Cristi Pantelimon. Care sunt efectele globalizării asupra omului de rând? "Mântuirea prin carieră" mi se pare cel mai dramatic. Până în urmă cu doar câteva decenii, "munca era reglementată şi bine determinată în spaţiile special destinate", iar "responsabilitate se îndrepta mai puţin spre omul de rând (muncitorul simplu), cât mai cu seamă spre şefi". Pentru omul de azi, supus globalizării, munca e "o permanentă veghe”, în care fiecare e "permanent conectat şi responsabilizat", de cele mai multe ori, fără sens. ("Fii vigilent, duşmanul de clasă nu doarme!", era un slogan inventat de comunişti şi care, mutatis mutandis, se aplică perfect şi "oamenilor muncii" de azi.)

Munca permanentă, vigilenţa funcţiei, cât de mică, ajută la construirea carierei. Iar "Cariera" este noul idol al omului global. Noua biserică. Practic, constată Cristi Pantelimon, omul munceşte permanent şi nu mai trăieşte deloc. Pe altarul Carierei, jertfeşte tot: familie, prieteni, religie. Adică pe sine însuşi. Acesta este Omul Nou, fără viață privată, pus cu totul îl slujba Patronului (indiferent cum i se spune - de la Big Brother la Partidul Unic), Omul Nou pe care societăţile totalitariste l-au visat şi care e pe cale să apară în "globalism".

Al. Paleologu şi două mituri demolate

O secţiune consistentă din revistă îi este dedicată lui Alexandru Paleologu, stins din viaţă în luna martie, în ziua de 14, 2005. Răzvan Codrescu foloseşte prilejul pentru a re-publica două excelente eseuri ale "ambasadorului golanilor": despre Soljeniţîn şi despre Caragiale. Fiecare demolează câte un mit.

Soljeniţîn nu a fost doar anticomunist, ci şi un puternic adversar al imperialismului rus. Scria Paleologu: "Soljeniţîn spune expres şi repetat că Rusia trebuie să renunţe la ţările anexate, care nu sunt de tradiţie, de cultură şi de istorie comună cu a Rusiei. Sunt un număr de 11 republici care, după el, ar trebui să face secesiune, între ele şi Basarabia, care, normal, urmează să treacă la România. Aceasta o spune Soljeniţîn, nu o spune Snegur, nu o spune Iliescu!" Al doilea mit, este cel al cinismului care l-ar fi ţinut pe Caragiale departe de Dumnezeu. La fel de fals, demonstrează Al. Paleologu. "Dumnezeu i-a dat harul râsului (...) Aşadar, având această treabă, pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu prin harul râsului, nu s-a ocupat decât sporadic de altele. Dar s-a ocupat, când a fost nevoie".

Cel mai de seamă lucru făcut de Caragiale în slujba lui Dumnezeu este că a ridiculizat "cea mai infatuată, mai incultă şi mai stupidă formă de impietate şi de agresiune, anume ceva ce se bucură de stimă prin uzurparea unui drept transformat în impostură, sub pretext de libertate a conştiinţei, drept incontestabil al omenirii civilizate: libera cugetare (...) Filosoful sceptic sau agnostic, omul de ştiinţă obiectiv şi impavid, aceştia sunt cugetători, nu liber-cugetători. Dumnezeu nu are nevoie de filosofi pioşi, nici de savanţi pioşi. (...) Liber-cugetătorul e o făptură vandalică, barbară, arogându-şi ilicit o competenţă total absentă, cu o impertinenţă pe măsura trufiei sale (‘Prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul’)”, conchide Al. Paleologu.