Pe munții înalți înveți răbdarea, așa ne-a spus Costin Miu, a cărui poveste vă invităm s-o descoperiți în paginile ziarului nostru.

Te studiază dintr-o privire, să vadă câte parale faci, și tu, simplu martor, cu picioarele pe pământ, al aventurilor lui, mereu cu capul în nori, nu poți decât să-i admiri voința, determinarea, curajul și perseverența. Motiv de inspirație pentru unii, de invidie pentru alții, ascensiunile pe care le-a făcut până acum au făcut din aventura lui Costin Miu una specială și, deși putea să aibă lumea la degetul mic, a învățat că în fața muntelui trebuie să fii smerit.

Costin Miu a decis că muntele i se potrivește mănușă când avea doar 12 ani. „Din clasa a VI-a iubesc muntele. Făceam atletism. Eram la antrenament și a venit profesorul de română, care mi-era și diriginte, și a întrebat: «Bă, atleților, care vrea să meargă la vară pe munte într- o expediție?». «Cum adică? » «Mergem cu corturile, așezăm corturile într-un loc și de acolo facem trasee». «Gata, mă bag!», am spus atunci. Era una dintre chestiile insolite de pe vremea comunismului. Era o competiție între școli și licee care dădea premii celui mai interesant jurnal de expediție. Premiile erau pentru școala pe care o reprezentai, nu pentru tine, personal. Era echipament de munte, făcut la Camping Urziceni, căram doi inși de un cort. Acela a fost începutul”, afirmă Costin.

Nu poate trăi fără munte

Costin consideră călătoria mai importantă ca vârful, comuniunea cu muntele mai importantă decât performanța, respectul pentru munte mai important decât ambiția personală. „Pentru mine, muntele nu este o adicție, este iubire. Drogurile sunt adicție, jocurile de noroc sunt adicție, nu muntele. Mă întorc tot timpul pe munte pentru că-l iubesc, nu pentru că nu pot trăi fără el. Adicțiile implică, mai întotdeauna, laturi negative, efecte distructive. Pentru minte, muntele este cel care mă formează și mă va mai forma multă vreme de-aici înainte. «Mountaineering is about friendship», pentru că nu poate fi nimic mai intim între doi oameni decât coarda carei leagă pe un perete de stâncă. Îți lași viața în mâinile celuilalt convins fiind că va face pentru tine tot ce ai face tu însuți”, spune Costin Miu.

A tot mers pe munte, mai puțin perioada în care a fost căsătorit. La patru ani după divorț s-au legat niște lucruri și a ajuns iar pe munte. „M-am reîntâlnit cu David Neacșu, pe care îl intervievasem când lucram la Libertatea, pentru că pleca pe Kilimanjaro. L-am întrebat cine e șeful expediției și el a răspuns «Primul în ordinea înmormântării ». M-am reîntâlnit cu David, dar și cu un alt bun prieten, Titus. Prin luna aprilie, ei plecau în Peru și eu nu aveam cum să îi însoțesc. Dar de la Titus am aflat de Matterhorn, un vârf din Alpi, considerat cel mai letal din acea zonă”. Situat lângă Zermatt, la granița dintre Italia și Elveția în Alpii Pennini, este unul dintre cei mai vestiți și mai deosebiți munți din lume. E foarte dorit de cățărători, iar faptul că e atât de dorit face ca să și moară mulți dintre cei care vor să-l atingă. „Se merge pe creasta versantului dinspre Elveția. Există acolo un mic refugiu fabulos, pur și simplu atârnat. Este fantastic. Cu toată frumusețea și maiestuozitatea sa, Matterhorn poate fi înșelător, ascunzând o mulțime de capcane. Într- un clasament al celor mai periculoase piscuri din lume, «elvețianul» ocupă un binemeritat loc 7, iar în Europa nu are concurent”, povestește alpinistul.

Ieșire din zona de confort

După ce a coborât de pe Matterhorn și-a dat seama că-i plac munții înalți. De la 3.200 încep durerile de cap, amețelile, dar, culmea, lui i-au plăcut chestiile astea. Erau o provocare. A continuat, pentru că i-au plăcut schimbările pe care le-a produs în el și în viața lui acest munte. „Le-am luat ca pe niște cursuri de dezvoltare personală intensive. A fost începutul unei evoluții care încă se petrece, și o să se mai petreacă mulți ani. Descoperi cine ești și ce poți în momentul în care ieși din zona de confort cu care ești obișnuit”. A văzut că poate mult mai mult decât credea. Așa că a tot mers pe câte un munte înalt din șase în șase luni. „Am plecat aproape imediat în Uganda, David Neacșu îmi făcuse capul calendar cu Margherita, al treilea vârf al Africii, 5.109 metri. «E cel mai frumos munte pe care l-am urcat», spunea Neacșu, și el urcase niște munți. Am plecat acolo. Într-adevăr, un munte fabulos. Până la 4.000 de metri mergi prin junglă și mlaștini. Partea de vârf e tehnică, rapeluri, cățărare, o experiență fabuloasă”.

CV

Costin Miu este un Rac cu ascendent în Rac, născut pe 17 iulie 1974. Lucrează în PR și comunicare. Îi place să călătorească și să povestească oamenilor despre iubirea lui pentru munte. Îi place diversitatea. La fel de mult văile Bucegilor și restaurantele din Monaco, pantofii italieni și bocancii Mammut Nordwand.

Ce nu-i lipsește din rucsac niciodată

Folia de supraviețuire, frontale, două, un briceag. Niciodată nu le scoate de acolo. Apă, mâncare. „N-ai ce face. Cari. Greutatea depinde de expediție. Poți merge cu porteri, sau cari tu, depinde ce vrei de la expediție. Când am fost pe Aconcagua am vrut să fac expediția în stilul alpin. Am cărat totul de la tabăra de bază. Cei cu care am fost au luat hotărârea să-și ia porteri. Ei cară marea parte a echipamentului, tu mai puțin. Sunt cam 25 de kg când vrei să duci tu totul. Poate fi ușor deruntant. Dacă pui aici rucsacul în spate nu e o mare tragedie, dar la 5.000 de metri aportul de oxigen din aer e la jumătate și nu mai e la fel de ușor”, crede Costin. Muntele este o școală de viață. Sunt persoane pentru care muntele e o chestie de ego. „Nu spun că e rău sau e bine, dar dacă urci doar ca să ajungi pe vârf mai bine renunți. Când drumul spre vârf este cel puțin la fel de important, chiar dacă nu l-ai atins, ești capabil să faci alte lucruri mai mari, care te ajută în viața de zi cu zi. Dezvoltarea personală se vede și acolo”, crede Costin.

Muntele, o lecție de viață

Din punctul de vedere al lui Costin Miu un munte nu se cucerește. Se urcă umil. Smerit. „E o lecție pe care am învățat-o pe Aconcagua, anul trecut. Urcasem Kilimanjaro, aproape 6.000 de metri, apoi voiam să urc Aconcagua, care are 7.000. Datorită sau din cauza, cum vrei s-o iei, poziției geografice sudice, condițiile de pe vârf sunt precum cele ale unui vârf ca Himalaya. Ca și presiune, ca lipsă de oxigen. Nu e un munte greu din punct de vedere tehnic. Să ai o foarte bună strategie de urcat, asta e important”, este de părere alpinistul.

Aconcagua l-a lăsat în viață și e recunoscător

Anul trecut, s-a dus pe Aconcagua puțin cam pe vâr furi. Se gândea în sinea lui că-l urcă și o să fie cel mai tare. „Acest Aconcagua mi-a dat o lecție pe care nu o voi uita vreodată. Pe la 5.000 de metri, a venit viscolul și erau cam -25 de grade. Am învățat de atunci să merg cu capul plecat și să-i mulțumesc că m-a lăsat în viață. Ca să ajungi acolo ai două variante. Ori prin Buenos Aires și de acolo la Mendosa, ori până la Santiago de Chile și de acolo spre Mendosa cu autobuzul. Eu am zburat până în Santiago de Chile și am traversat Anzii cu autobuzul. Șase ore. Pe drum ai câteva secunde în care vezi vârful. La dus nu l-am văzut că am trecut noaptea, dar la întoarcere, da. După spaimă, frig, prima dată într-un loc ca acela, viscol de nu pot spune, eram curios să văd ce simt când văd vârful, dacă mi-a rămas frică sau pică pe el. Am avut surpriza ca atunci când l-am văzut să simt bucurie, mulțumire că m-a făcut să trăiesc acele clipe”, spune Costin. A promis muntelui că se întoarce.

Africa neagră este o experiență

Costin a fost și în Africa, pe Kilimanjaro. „Să vezi Africa neagră este o experiență. Când te întorci de acolo îți dai seama că îți trebuie mult mai puțin să fii fericit decât crezi de fapt că înseamnă să fii fericit. Mi-aduc aminte de oamenii aceia cu drag. Nu au condiții de viață precum în Somalia, că pe ei îi ajută natura. Sunt oameni săraci, la limita suprav i e ț u i r i i , dar râd, sunt prietenoși, deschiși.

Am avut un șofer care ne-a luat de la aeroport, ne-a dus pe acolo, la poalele muntelui. Ne povestea de copiii lui, de viața lui. La întoarcere, în drum spre aeroport, am văzut că era mai tăcut și l-am întrebat dacă e ok. «Știi, când v-am dus la poalele muntelui, în noaptea aia mi-a murit un copil. Un băiat». «Știai că e bolnav?» «Nu, e de la malarie ». «Cum, nu știai că e bolnav? » «După-amiaza l-au apucat simptomele și noaptea a murit». În condițiile în care pe noi medicamentele de prevenire a malariei ne-au costat 13 euro. Copiii mor de malarie și adulții de SIDA acolo. După ce te întorci îți dai seama cât contează fiecare clipă”, povestește Costin. De atunci, a devenit foarte atent cu mâncarea. Face cumpărăturile în așa fel încât să nu fie nevoit să arunce mâncare. „Mă gândeam cât de puternică e puterea exemplului. La mine e aproape organică. Africa neagră, lumea asta într- adevăr te face să-ți pui întrebări”, povestește Costin.

Matterhorn, un vârf cu capcane

Încă sub efectul divorțului, a considerat că trebuie să urce pe Matterhorn. „Este un munte de 4.478 m, ceea ce acum mi se pare micuț. Te copleșește, ai sentimentul că va cădea peste tine”. Refugiul este în renovare, pentru că la anul se împlinesc 150 de ani de la prima ascensiune a Matterhornului. Au murit mulți alpiniști acolo. „Am fost în expediție cu un amic din Brașov și un elvețian. Acolo am primit cea dintâi lecție pe care muntele mi-a dat-o. Matterhorn m-a învățat să-mi aleg echipa potrivită. Inițial, am vrut să-mi iau un ghid, dar am renunțat. Marea problemă pe Matterhorn este că nu există un marcaj, un drum pe care să mergi. De la an la an cad stânci, se macină piatra. Drumul nu mai e la fel. E friabil, se rupe tot timpul. Deși ar fi trebuit să facem două ore și jumătate, am făcut șase, pentru că am tot rătăcit drumul. Coborârea a fost cruntă. Am coborât în șapte ore și jumătate. Nu știu cum am scăpat cu viață”, spune Costin.