Dacă nu au o rezonanță directă în realitate, aniversările sînt complet inutile. Deloc inutilă este aniversarea a trei secole de la nașterea lui Christoph Willibald von Gluck (1714 – 1787). Compozitorul german, din a cărui vastă creație (46 de opere!) ”Orfeu și Euridice” este opera cea mai cunoscută și cîntată astăzi, a fost un reformator al operei. A călătorit în locurile muzicale esențiale ale timpului său (Italia, Anglia, Gemania, Franța, Austria), a studiat atent, a lucrat cu hărnicie. Toate acestea i-au permis să înțeleagă bine fenomenul operatic, să-i identifice vulnerabilitățile și să poată propune soluții.
Aniversarea lui nu e deloc inutilă, pentru că pică într-o vreme în care opera trece prin mari transformări (le putem zice reforme, deși cuvîntul e cam tocit de atîta folosință). Așa că este mai mult decît binevenită o privire asupra realizărilor lui Gluck. Nu vreau să spun că opera de astăzi este în situația în care se afla în a doua parte a secolului al XVIII-lea – nici vorbă! Vreau să spun, însă, că transformările prin care genul operatic trece de cîteva decenii încoace sînt uimitor de similare în spirit și proiect cu ceea ce gîndea și vroia Gluck acum aproape 300 de ani.
La jumătatea secolului al XVIII-lea, barocul își dă ultima suflare sub asaltul realismului. Unii au spus că artele s-au întors la natură, la realitate, la simplitate după ce au zburdat înflorite de imaginație excesivă, împopoțonate cu forme de dragul formelor. Istoricii ideilor încă dezbat dacă scrierile unor Rousseau ori Winkelmann au fost atît de influente în a întoarce gustul general de la baroc spre clasic, deși nu sînt puțini nici cei care spun că nu e vorba în nici un caz de întoarcere, ci de un pas înainte. Artele nu s-au întors, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea spre clasicism (chiar dacă antichitatea greco-romană a revenit la modă), ci au făcut un pas decisiv înainte, un pas care duce spre ceea ce numim romantism, veritabil premergător al modernității. Un privitor îndrăzneț al marilor trenduri ale culturii va remarca succesiunea unor perioade în care imaginația evadează spre un anume ideal de frumusețe cu perioade în care revine realismul. Imaginația, de fiecare dată eliberată, a produs, de cîte ori i-a venit răndul, mereu altceva. Adevărul naturii și al vieții, forța firescului, simplitatea aproape brută, deloc fasonată a reacționat mereu în același fel, cenzurînd lansajul de fiecare dată diferit al imaginației. Apoi, imaginația s-a putut iarăși rupe de chingile realismului și ciclul ”evadare în văzduhuri iluzorii - readucere pe pămînt ” reîncepe.Se poate vorbi, de aceea, atît despre o reîntoarcere și despre un pas înainte cînd ne gîndim la vremea opririi barocului.
În concretețea momentului pe care îl trăia, însă, Gluck nu se gîndea la așa ceva. El vroia ca opera să recupereze adevărul vieții și atunci a abordat frontal tema raportului dintre formă și fond în operă, dînd răspunsuri tranșante întrebărilor care se ridică de aici. Cărțile de istoriei a operei (absolut toate îl menționează special ca pe un reformator!) vorbesc despre modernizarea ”operei seria” prin ducerea ei spre ”tragedia lirică”. Concret, Gluck a vrut o refondare a relației dintre cuvînt și muzică (muzica se autonomizase cu totul – cam ca în muzica ușoară de acum, cuvintele aveau puțină importanță în opera barocă, de aceea libretelor acelor opere ne apar astăzi cam... naive). Astfel, opera trebuia să înceteze să mai fie prilej de acrobații vocale în care cîntăreții se întreceau cu mai multă sau mai puțină acoperire în partitură. Gluck a introdus o anumită disciplină în operă prin obligarea cîntăreților de a cînta doar ce este în partitură (în baroc, vedetismul cîntăreților se manifesta inclusiv prin recunoașterea tacită a dreptului lor de a adăuga sau șterge pasaje din partitură, după cum credeau ei de cuviință), dar și prin constrîngerea lor de a rămîne în rol pe tot parcursul spectacolului, desființînd ariile ”da capo”. Gluck a a regîndit, de asemenea, recitativul. Detestînd recitativul zis ”secco” (cel acompaniat la un singur instrument, de regulă clavecin) pe motiv că rupe firul dramatic, el a favorizat masiv recitativul zis ”stromentato” (cel acompaniat de un ansamblu de instrumente), crezînd că acesta din urmă are un important efect conducător al dramei. Recitativul era mai degrabă o punte între două arii, dar Gluck a simțit că trebuie să aibă un rol mult mai important în dinamica dramatică a operei și s-a gîndit, astfel, să-i crească importanța și complexitatea. Totodată, Gluck a propus și regîndirea rolului baletului în operă (pînă la el, nu era obligatoriu ca momentele de dans să aibă o legătură directă cu opera în care erau dansate) și a considerat că uvertura este parte integrantă a operei și nu doar un ”teaser”, cum am spune azi. În fine, Gluck a rezumat singur programul lui astfel: ”Imitarea naturii este scopul asumat pe care trebuie să-l urmărească toți artiștii.Întotdeauna, pe cît de simplă și de naturală am putut-o face, muzica mea s-a străduit să fie cât se poate de expresivă și să ranforseze sensul poeziei pe care se bazează. Acesta este motivul pentru care eu nu folosesc triluri, coloraturi sau cadențe dintre cele pe care italienii le folosesc abundent.” Și, în altă parte, ”cred că vocile, instrumentele, toate sunetele și chiar și tăcerile (cel puțin în muzica mea) trebuie subordonate unui singur scop, anume acela al expresiei și de aceea uniunea dintre muzică și cuvinte trebuie să fie atît de intimă încît libretul să pară creat după patternul muzicii și nu muzica după patternul libertului.” Gluck a reușit să introducă în lumea operei elementele cele mai importante ale gîndirii sale reformatoare atît în calitate de compozitor, dar și în calitate de Kapellmaister al Operei din Viena, funcție pe care a obținut-o în 1752.
Cum ziceam, poate că dacă tragem mai atent cu ochiul la reformele sale, găsim soluții pentru multe dintre problemele cu care se confruntă opera astăzi. Trebuie, doar, să ne dăm seama dacă trăim o vreme a realismului ori o vreme a imaginației, pentru că ”rețeta” Gluck este aplicabilă doar în primul caz.
Recomandările noastre
