De mic, am fost un împătimit de teatru. Am văzut sute de spectacole.
Pe cele mai multe, desigur, le-am uitat. Nu mi-or fi plăcut deloc sau mi-or fi plăcut o seară și, pînă a doua zi dimineață, s-au depărtat de la mine. Unele, însă, mi-au plăcut mult și altele, puține, mă urmăresc și azi. Dar ceea ce am trăit acum cîteva seri la micul teatru din cartierul meu, denumit ”Metropolis”, nu voi uita niciodată! A fost o experiență a ieșirii teatrului din sine, o experință atît de intens blîndă a omenescului, încît nici măcar teatrul, cu toate puterile sale demiurgice, nu a mai putut să o rețină doar pentru sime. Obișnuita convenție teatrală nu a mai fost posibilă din simplul motiv că fenomenul omenesc covîrșea puterea magică a teatrului. Nu știu cum a fost pentru ceilalți spectatori, dar pentru mine a fost așa: am fost dus pe o culme înaltă, atît de înaltă încît eu singur nu aș fi fost niciodată în stare să o ating. Cineva, ca un magistru, m-a dus acolo și eu, slab și neștiutor, mirat că sînt așa de sus, am privit într-o tihnă serenă în jur și am văzut, cu ochii mei, cum se domesticește turfașa eternitate.
Nu vă gîndiți că am văzut punerea în scenă a vreunei capodopere – era doar o comedie bulevardieră, inteligent scrisă și fermecătoare în genul ei: ”Lecția de violoncel” de Mona Radu. Juca în ea, însă, Radu Beligan. Are 95 de ani! Să vezi un actor jucînd pe scenă, la 95 de ani, este de domeniul fabulosului. Nu doar de domeniul Cărții Recordurilor (unde aud că Belgian este menționat ca fiind cel mai longeviv actor activ), ci este o performanță uimitoare a umanității ce sălăsluiește în fiecare dintre noi, oricine am fi, este excelență a numitorului nostru comun. Numitorul nostru comun ce se găsește în ființa Radu Belgian a atins o performanță colosală și, prin asta, ne înalță pe noi toți, un pic. În viață și în artă Beligan a ajuns atît de departe, încît privindu-l nu-ți mai spui ”poate mi se va întîmpla și mie”, așa cum îți spui cînd vezi că ceva minunat se întîmplă semenului, ci îți spui ”ce bine că mi s-a întîmplat și mie”, căci el este ceea ce este acum, cumva, pentru noi toți. În două cuvinte, am văzut cu ochii mei întîlnirea omenescului cu istoria.
Beligan a fost destinat să fie parte a istoriei teatrului. Mulți actori cred că sînt pe scenă pentru a crea momente memorabile. Alții, cred că sînt pe scenă pentru a-și face lor plăcere. Nu puțini, sînt acolo pentru aplauze. Întrebați fiind ce caută pe scenă, cei mai mulți actori vor vorbi despre emoții, energii, vor îndruga bulbute metafizice despre magii, vrăjitorii, tranportări în alte lumi, transcendențe etc. Beligan, însă, a avut întotdeauna o altă așezare. El s-a plasat în istorie și istoria l-a primit, generoasă. Ca nici un al actor, a fost conștient mereu că este, în același timp, produsul unei lungi tradiții a artei sale și punctul de demaraj al unui nesfîrșit viitor. Așa se face că, privindu-l pe Beligan cum joacă la 95 de ani vezi istoria încarnată cu ochii tăi – ce extaz hegelian, ce privilegiu, ce experiență! Jocul său actoricesc a fost, întotdeauna, subtil, inteligent, mai degrabă brechtian decît stanislavskian, rafinat și sensibil. Acum, Beligan a căpătat și orizont, plămînii artistului care este respiră, liberi, aerul infinit al veșniciei. De-aia zic că experineța de a-l vedea pe scenă nu mai este doar a scenei. Ceea ce Beligan ne arată acum, jucînd, nu ne poate arăta absolut nimeni dintre cei care trăiesc astăzi.
Întîmplarea face că, nu cu mult timp în urmă, am citit cartea ”Între acte” semnată de legendarul actor, apărută la editura Allfa anul trecut. Cartea este o sumă a gîndurilor sale, mai vechi sau mai noi, despre teatru și viață. În biblioteca mea, stă între ”De Senectute” a lui Cicero și seria pieselor lui Shakespeare nu pentru că ar fi o sinteză între cele două piscuri ale spiritului uman, ci pentru că e o consecință a întîlnirii lor. Istoria, de care ni se tot spune că fugim cu disperare și fără putința de a scăpa, poate fi un loc liniștit, al înțelepciunii și al bunei așezări. Nu mă pot opri să cred că, din locul în care este, Radu Beligan știe tot. De aceea, de cînd l-am văzut pe scenă acum cîteva seri, îmi vine să-i pun o întrebare pe care i-a pus-o, cîndva, Eugene Ionesco.
În 1965, Teatrul de Comedie a făcut un turneu la Paris, cu spectacolul ”Rinocerii” de Eugene Ionesco, regizat de Lucian Giurchescu. Au jucat la Teatrul Națiunilor și au avut, după toate mărturiile, un frumos succes. În distribuție, străluceau Radu Beligan și Ion Lucian. După spectacol, dramaturgul a invitat actorii români și cîțiva amici francezi la el acasă, unde s-a petrecut pînă în zori. Acolo, Radu Beligan a reiterat invitația pe care o făcea lui Eugene Ionesco de cîte ori avea ocazia.
De ani buni, Radu Beligan încerca să-l convingă pe Ionesco să viziteze România. Ionesco ezita de fiecare dată și, în final, refuza. Cum se știe, nu a mai revenit niciodată în România după 1942. În acea seară, Ionesco a răspuns invitației actorului astfel: „Vezi Beligane, oamenii se cunosc prin muncă. Eu te vedeam ca pe un om amabil, politicos, însă după ce te-am văzut jucând în piesa mea, te consider un adevărat prieten. [...] Aș da curs invitaţiei tale de a veni în ţară, dar ce se întâmplă dacă într-o noapte, după ce ne-am despărţit de la un chef, mă culc, la hotel, iar când mă trezesc, te caut şi mi se răspunde: «Care Beligan, nu cunoaştem pe nimeni cu acest nume». Caut atunci Comitetul pentru cultură şi mi se răspunde: «La noi Comitet de cultură? N-avem aşa ceva!». Spune-mi tu, Radule, ce fac în această situaţie?”
Cînd absurdul ne încearcă, zău, spune-mi tu, Radule, ce să fac?
Recomandările noastre
