Ce s-ar fi întâmplat dacă unul dintre bravii pompieri din Teleorman ar fi refuzat să pună mâna pe odgon și să se înhame la barca lui Ponta și Dragnea?

Ce-ar fi fost dacă unul dintre tinerii ăia curajoși, ce își riscă viața zilnic, ar fi găsit în ei sîmburele de îndrăzneală care să-i pună la punct, ferm, dar politicos, pe mitocanii din luntre: „Domnilor premier și vicepremier, în fișa postului meu scrie că trebuie să salvez oameni, nu să vă trag cu luntrea gonflabilă pe uliță”?

Gândul ăsta mi-a revenit în minte ieri, când l-am văzut pe președintele Biroului Electoral Gorj cum stătea smirnă în fața șefului Consiliului Județean. Ditamai judecătorul, om cu părul alb, beștelit și amenințat de față cu presa, stătea în poziție regulamentară de sluj.

- Avem un prim-ministru, așa, da? Bine, stăm noi de vorbă, nu se poate așa ceva!, răcnea baronul.

- Erau primii la ușă, la ora zece i-am înregistrat, ce să facem?, se scuza timorat magistratul, vădit incomodat de presa care îl împiedica să cadă în genunchi și să implore iertarea. Omul care trebuie să asigure corectitudinea și egalitatea de șanse a alegerilor se făcea preș în fața omului Puterii.

Tartorul pesedist era negru de supărare că Ponta, venit cu o liotă de miniștri să-l conducă la înscriere pe candidatul Mihnea Costoiu, a trebuit să aștepte câteva minute până i-a venit rândul. Iar omul care trebuie să asigure corectitudinea și egalitatea de șanse a alegerilor se făcea preș în fața omului Puterii.

Ce s-ar fi întâmplat dacă venerabilul judecător, ferm, dar politicos, l-ar fi poftit pe politruc pe ușă afară? Ori, mai bine, ar fi chemat polițaiul să-l amendeze pentru tulburarea liniștii?

Așa-i că, și într-un caz, și într-altul, orice rezistență, orice umbră de demnitate vi se pare imposibilă?  Gest neverosimil? Semn de sminteală?

Dintotdeauna, România a fost o țară a contrapunctului: paginile de eroism au fost mânjite de lașități. Demnitatea a avut parte de o replică slugarnică. Același popor care i-a dat pe Brâncovenii ce și-au pus capetele pentru credință a inventat și vorba ticăloasă: „Capul ce se pleacă sabia nu-l taie!”

Re-feudalizarea României, începută sub Năstase și desăvârșită de Ponta, a aruncat peste țară o uriașă pânză de păianjen. Douăzeci de milioane de români au devenit prizonierii unei adunături de bâzdâgănii, lacome și agresive, care vânează orice rezistență, lichidează orice opoziție. Inițiativa este sancționată, gestul e cenzurat. Trebuie să fii atent cum te miști, să nu zgâlțâi plasa și să atragi atenția lighioanei. La fel ca în comunism, Adaptarea a redevenit o calitate. Supraviețuirea, o artă. Numai slugile au viitor.

Sub feudalismul pesedist, România e măcinată de sindromul Uriah Heep. Copiii, instituționalizați din fașă, sunt din nou învățați să fie supuși. „Be ‘umble, Urie!” Iar proverbul național a fost încărcat cu un plus de abjecție slugarnică: „Capul ce se pleacă departe ajunge!”

Și, totuși, cât de ușor ar fi fost ca Ponta să fie lăsat baltă, ca un caraghios în mijlocul uliței!