Cum spuneam anterior, preşedintele ucrainean Ianukovici se aseamănă Bourbonilor francezi, care nimic n-au uitat şi nimic n-au învăţat. Nu reuşesc luptele de stradă să înceteze, că după mici cedări, guvernarea adoptă decizii şi mai crăcănate, care provoacă o reacţie firească organismului uman (al protestatarilor) faţă de anacronismul şi maladia care se numeşte Partidul Regiunilor.
Protestele au depăşit deja demult cadrul unor manifestaţii proeuropene. Refuzul de a semna acordul de asociere nu a fost decât scânteia care a declanşat o revoltă demult clocotind, împotriva unui regim nu doar pro-rus, ci şi corupt, oligarhic, banditesc, lipsit de orice valori morale şi total străin intereselor şi aspiraţiilor Ucrainei, de construire a unui stat european civilizat, nu a unui kolhoz sovieto-vamal euroasiatic. De fapt, refuzul preşedintelui de a organiza alegeri anticipate a fost o greşeală şi mai mare decât refuzul semnării de la Vilnius. La potenţialele alegeri, el ar fi putut şi învinge (desigur, nu neapărat în alegeri corecte). Dar guvernarea ucraineană nu este nici capabilă să lucreze pentru dezvoltarea ţării, nici pregătită pentru a face faţă răbufnirii populare. Tot ce poate face este să bolborosească despre împrumuturile ruseşti, să se acopere după scuturile Berkut-ului, şi să-şi pregătească evadarea (dar nu în Rusia cum ar fi normal, ci în UE, cum a făcut fostul premier, pentru că acolo le sunt depozitate milioanele câştigate pe integrarea euroasiatică).
În letopiseţul său, marele cronicar moldovean Miron Costin scria că începutul tuturor urgiilor a fost răscoala cazacilor lui Bogdan Hmelniţkii. Opinia cronicarului era dictată de convingerea sa că numai cu ajutorul Poloniei se putea scutura dominaţia otomană, iar răscoala cazacilor a lovit fatal în această speranţă. Atunci, Miron Costin a avut dreptate, deoarece Răscoala lui Hmelniţki, urmată războiul cu Moscova şi de invazia devastatoare suedeză numită Potopul, a pus începutul sfârşitului ReciPospolitei (RzeczPospolita). Între acea răscoală, şi Revoluţia de pe Maidan, există o legătură directă. Atunci, la mijlocul secolului XVII, şleahticiul (nobilul) Hmelniţki s-a ridicat nu împotriva ReciPospolitei ori a regelui Wladyslaw IV ("ReciPospolita este mama noastră, regele este tatăl nostru"-spunea Hmelniţkii solului polonez), ci împotriva magnaţilor, care sabotau continuu statul, limitând puterea regală, şi asuprind populaţia, inclusiv cazacii, care erau prima linie a apărării anti-tătare. Mai târziu, corupţia acestor magnaţi, cumpăraţi de Moscova, va paraliza complet funcţionarea statului, şi va duce la cele trei împărţiri ale Poloniei. Astăzi, revolta este nu împotriva Ucrainei, şi nici direct împotriva Rusiei, ci împotriva unei guvernări oligarhice vândută intereselor străine . Dar atunci, Bogdan Hmelniţkii, istovit de lupte, a fost ispitit să facă o greşeală fatală, unirea cu Moscova, pe care o va regreta până la sfârşitul vieţii. Deoarece, cu moscoviţii odată aliat, nu mai scapi de ei, aşa cum aceştia au început a încălca drepturile cazacilor îndată după unire. În zadar a încercat mai târziu hatmanul Mazepa să îndrepte această greşeală cu sprijinul regelui suedez Carol XII. Acum o nouă revoltă încearcă să anuleze fatalul Tratat de la Pereiaslav, şi a întoarce Ucraina în spaţiul firesc al existenţei sale, cel european. Iar Victor Inaukovici doreşte insistent să împărtăşească soarta bietului cneaz Ieremia Wisniowiecki (printre altele strănepot al domnului Moldovei Ieremia Movilă, şi tatăl viitorului rege Michal Korybut), care neînţelegând substanţa răscoalei, a încercat disperat să o reprime cu forţa şi intimidare, şi a favorizat astfel intervenţia externă. Astăzi, Polonia se solidarizează spiritual cu fraţii săi din Kiev, la fel ca şi ţările Baltice şi toate popoarele care au avut de suferit de pe urma "elibărărilor" ruseşti. Dar lupta pentru libertate a ucrainenilor este tractată de unii indivizi, inclusiv în însorita noastră Moldovă, drept fascism şi terorism. Se invocă o conspiraţie plătită de europeni, se face asocierea cu Siria, şi se cheamă la solidaritate ortodoxă. Dacă asocierea cu Siria, unde războiul civil a fost declanşat de organizaţii teroriste demult existente, cu scopuri total diferite, este cel puţin diletantistă, cele două ţări fiind incomparabile, atunci catalogarea drept fascişti este semnul unei boli mintale. În mintea bolşevicilor orice este antirus este fascist, chiar şi atunci când este de fapt comunist. Iar Rusia de astăzi (nu Rusia istorică, care este de fapt Ucraina de azi), şi căţeluşii săi din "vecinătatea apropiată", sunt aceiaşi bolşevici, care mai ieri au fost mari comunişti, azi sunt mari capitalişti, dar au rămas aceleaşi lepădături politice. Iar când vine vorba de solidaritatea ortodoxă, se ridică întrebarea, unde a fost aceasta când în biserici se impunea numai limba rusă? şi de când cei care ieri transformau bisericile în grajduri, au devenit azi mari ctitori? Poate că ruşii şi sunt ortodocşi, dar ucrainenii (ca şi românii) sunt creştini ortodocşi (fie greco-catolici), şi nu se închină la icoane cu Stalin şi Putin, ci recită "Bucură-te Marie" şi "Tatăl Nostru" pe Maidan. În zadar Ianukovici crede că evacuarea Maidanului îi va salva mandatul (fundul). Cât timp "reduta" Maidanului rezistă, acolo sunt concentrate toate forţele patriotice ucrainene. Va cădea Maidanul, va începe războiul civil de partizani, pe care l-au simţit din plin şi germanii şi sovieticii în Al Doilea Război Mondial. Iar pentru consecinţele posibile ale guvernării lui Ianukovici sunt profetice cuvintele de sfârşit ale romanului marelui scriitor polonez Henryk Sienkewicz "Prin Foc şi Sabie":"Războaiele continuară...După aceea veniră ciuma...Tătarii năvăleau mereu în Ucraina, luând mulţimi de oameni în robie. În ReciPospolita şi Ucraina populaţia se împuţina. Lupii urlau pe dărâmăturile târgurilor de altădată, iar ţinuturi înfloritoare odinioară arătau ca nişte cimitire uriaşe. Ura se statornicise în inimi şi otrăvea sângele fraţilor."
Recomandările noastre
