Opinii EVZ
„Teoria datoriilor odioase”, în apărarea cetățenilor europeni îndatorați făra voia lor | ANTI-OPINIE
Alexander Nahum Sack, profesor universitar specializat în drept financiar internațional la Universitatea din Saint Petersburg, până la victoria Revoluției Bolșevice și, apoi, la mari universități din Europa și SUA, a elaborat și publicat în 1927 „Teoria datoriilor odioase”, devenită la scurt timp concept de drept internațional.
Această teorie spune că o datorie națională, făcută de un guvern în scopuri contrare sau cu ignorarea intereselor națiunii în sine și a cetățenilor săi, și fără acordul cetățenilor, nu trebuie să fie executorie. Caractreristicile datoriilor de acest fel sunt trei: guvernul primește un împrumut fără aprobarea cetățenilor, împrumutul nu este făcut în beneficiul real al cetățenilor și, a treia, deși creditorul era conștient de primele două, a acordat totuși împrumutul. Doctrina a fost folosită ca instrument economic și politic de mai multe ori în istorie, cel mai notoriu caz fiind cel al Germaniei, după Al Doilea Război Mondial. Potrivit Acordului de la Londra din 1953, Statele Unite, Marea Britanie și Franța, însoțite de o listă interminabilă de state ale lumii, printre care și Grecia, Italia și Spania, au decis să reducă cu 62% datoriile Republicii Federale a Germaniei, acumulate atât în perioada interbelică, cât și după război, până la data încheierii Acordului. Ritmul restituirii debitelor rămase a fost stabilit în funcție de plafonul de 3% din exporturile RFG. Principalul argument în baza căruia RFG a beneficiat de această uriașă clemență internațională a fost exact această doctrină a „datoriilor odioase”. Doar astfel RFG a putut să se refacă, iar Germania de astăzi să fie la nivelul economic la care este.
Următorii europeni care au realizat problema „datoriei odioase” au fost islandezii. În 2010 au votat împotriva returnării datoriei, au rupt relațiile cu FMI, au naționalizat băncile, au inculpat bancheri și responsabili guvernamentali, s-au îndreptat în civil asupra vinovaților, au modificat legislația și Constituția, în sensul în care, pe viitor, țara să nu mai poate fi angajată în datorii fără acordul cetățenilor. La vremea aceea, ca și acum pe greci, presa europeană îi ridiculiza pe islandezi și îi numea „sinucigași”. Mai nou, sunt binemerci! În martie au anunțat UE să nu mai conteze pe ei, nu-i mai interesează aderarea.
Astăzi, problema acestui tip de datorie este pusă din ce în ce mai apăsat. Pentru Portugalia și Irlanda, nu doar pentru Grecia, primele victime ale crizei datoriilor, urmare a izbucnirii crizei financiare în 2007, se pune din ce în ce mai preganant problema că banii datorați de populație nu au făcut altceva, grosul lor, decât să salveze băncile private. Le-a devenit, astfel, clar conținutul cel puțin imoral deocamdată, în lipsa altor probe, al Acordurilor încheiate.
În Grecia, Comisia Parlamentară pentru Adevăr privind Datoria Publică, în concluziile unui raport preliminar, afirmă ferm că o mare parte a datoriei publice a țării a fost constituită ilegal și ilegitim. Fondurile au fost astfel manipulate, încât doar un procent de 8% a putut fi destinat cheltuielilor guvernamentale curente. Restul a ajuns imediat, sub o formă sau alta, înapoi la creditori. Mai mult, începe să iasă la iveală și faptul că Acordurile au fost trecute prin Parlamentul elen cu încălcări ale Constituției Greciei. Drept pentru care, într-o măsură mai mică sau mai mare, de la țară la țară, datoriile cu caracter „odios” au trecut din teoria profesorului Sack în practica extinsă. Poate este timpul ca această practică să înceapă să fie privită nu doar prin prisma dreptului internațional, ori a deciziei și răspunderii politice, dar și prin cea a dreptului penal intern al țărilor victimă.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
