Atunci când la sfârșitul lunii februarie a anului trecut Călin Popescu Tăriceanu s-a dus de unul singur la Guvern, ca să-l convingă pe Victor Ponta să-şi menţină angajamentele luate și să salveze astfel USLul, am crezut că destinul său politic s-a încheiat.
Încăpățânarea în a nu accepta decizia PNL de a ieși din combinație, precum și eforturile de a-i convinge pe cei doi lideri ai Uniunii, Crin Antonescu și Victor Ponta, să revină asupra rupturii au trecut drept zbateri ridicole și au fost sancționate ca atare în opinia publică. Tăriceanu a declarat la acea vreme că decizia divorțului este una catastrofală pentru liberali și deopotrivă frustrantă pentru electoratul USL. Cine să-l creadă pe atunci? Hohotele de râs îi bruiau toate spusele. Imaginea unui Tăriceanu urcând solitar treptele Palatului Victoria către biroul premierului mi-a părut una care însemna, de fapt, coborârea sa în subsolurile uitării. M-am pripit! Acum se vede, a avut dreptate!
Liberalii fac tot ceea ce pot, mare parte a lor, ca să scape măcar de pedeliștii emblematici, simptomatici, de cei care amintesc nenorocirile ultimului deceniu. Mai nou, reafirmarea lui Tăriceanu nu vine doar din perspectiva arătată, ci și din modul în care înțelege să-și exercite funcția de președinte al Senatului României. Obișnuit cu președinți ai Senatului care au excelat fie în moțăieli senile, precum Oliviu Gherman, fie în simulări și disimulări politicianiste, precum Mircea Geoană și Vasile Blaga, câteva din luările de poziție ale lui Tăriceanu din ultima vreme mi-au atras atenția.
Refuzul său de a se deplasa la Ambasada SUA, pentru a fi luat de gâlci de Dean Thompson, mâna extensibilă a Departamentului de Stat al SUA, recunosc că mi-a gâdilat orgoliul de român. I-a transmis americanului, scurt pe doi, că el nu participă decât la discuţii „instituţionale”. M-am gândit că are un curaj nebănuit pe care, păstrând proporțiile, l-ar fi putut avea Gheorghe Gheorghiu Dej, dacă ar fi refuzat vreodată să-i răspundă la telefon lui Andrei Vîșinski. Veniți ei la Senat, însărcinatul american și încă vreo doi-trei diplomați străini, și-au putut nota una din temerile celui de-al doilea om în stat. Aceea cu privire la „semnalele îngrijorătoare potrivit cărora dosarele celor care sunt acuzaţi sunt însoţite de serviciile secrete până în faza de instanţă”.
Mai încoace, zilele trecute, Tăriceanu a sărit ca ars la ceea ce ar fi trebuit să sară mulți capi ai unor importante instituții, la “Cazul Rarinca”. Pe un fond de liniște mormântală, păstrată de președintele Iohannis, de premierul Ponta, de ministrul Justiției, Cazanciuc, de procurorul general Nițu, de toți mai-marii țării, singurul care a găsit cu cale să reacționeze a fost Călin Popescu Tăriceanu. A făcut-o printr-o scrisoare adresată președintelui țării. Cel deal doilea om în stat i-a solicitat primului să uzeze de prerogativele sale constituționale și să se pronunțe cu privire la samavolniciile pe care Mariana Rarinca le-a îndurat din partea Liviei Stanciu, Codruței Kovesi și acoliților lor.
Una peste alta, să te riști cu Departamentul de Stat al SUA și cu roțile sale de transmisie din România, DNA și ICCJ, nu este de colea, îți trebuie curaj, nu glumă! Tăriceanu arată că-l are! Nu am cum să nu observ, dacă pe post de “prim om în stat” avem un personaj cu un aer de extraterestru dezorientat-abulic, în căutarea rostului său pe planeta asta, avem în schimb un „al doilea om în stat”, care arată a fi din ce în ce mai zdravăn și hotărât.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
