Pe lângă noi trec, zilnic, oameni care trăiesc o dramă. Nu-i vedem şi preferăm să nu-i vedem, pentru că ne-ar strica propriul confort sau ne-ar obliga să facem comparaţie cu nefericirile noastre; sau pentru că, pur şi simplu, nu ne interesează.
Astăzi, am ieşit din bloc şi am dat față în față cu un tânăr care a vrut să intre, profitând de faptul că am deschis uşa. Am fost mai rapidă, am închis-o şi l-am privit cu suspiciune, mai ales că ţinea ceva sub haină. Era curat, dar se vedea că e nevoiaş. „Îmi deschideţi, vă rog, uşa?” „Unde te duci?” „Să strâng flacoane, dacă găsesc.” A spus „flacoane”, nu „sticle de plastic”, nu altceva. Şi a precizat „dacă găsesc”. I-am deschis, dar după nici 50 de metri am regretat slăbiciunea şi m-am întors. L-am găsit la etajul meu, în locul unde se adună gunoiul. Strânsese ceva flacoane într-un sac, pentru că un sac avea sub haină. I-am spus că m-am întors pentru că am vrut să verific. Privirea i s-a întunecat, a ieşit şi a chemat liftul: „Eu nu fur, să ştiţi, mai bine mor de foame!”. În faţa uşii am aflat, după ce am insistat, câteva amănunte dintr-o poveste tristă. Povestea unui tânăr frumuşel, isteţ şi cu bun-simţ. Care nu are telefon mobil, dar care are atât de multă demnitate, încât am rămas mută de admiraţie. Am scos portmoneul şi l-am întrebat dacă pot să-i ofer nişte bani. A refuzat şi mi-a zâmbit. Nu ştiu ce mi-a venit şi l-am întrebat: „Dar o carte vrei?”. A zâmbit şi a spus: „Da, sigur!”. I-am dat cartea „Scrisoare deschisă către un tânăr” şi i-am promis că încerc să-l ajut să facă gratuit un curs, să aibă o meserie. Mi-a spus că mă va căuta, dar numai când va putea să facă asta. Zilele trecute, după doi ani de la întâmplare, am găsit în poștă un bilet. „Vă mulțumesc. Lucrez. Băiatul cu cartea”.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
