Am vrut să scriu despre ziua în care femeia este sărbătorită de întreaga lume, fără să mă gândesc la motivul pentru care această zi a venit pe lume.

Până la urmă nu contează ce a fost în spatele alegerii unei zile în care femeia să fie sărbătorită, ci faptul că ea a devenit tradiţie. Aş fi vrut să spun povestea fiecărei femei pe care am cunoscut-o, să le aduc pe toate în lumină, la fel frumuseţea, bunătatea, blândeţea, altruismul acestora. Dar sunt prea multe şi v-aş plictisi.

Aleg să scriu despre ziua femeii altfel. De ce? Pentru că există femei care nu s-au gândit niciodată la cum le stă părul sau ce culoare are acesta, nu şi-au dorit niciodată poşete de la nu ştiu ce mare firmă şi nici pantofi la modă, pe care dacă nu îi achiziţionează rapid cineva pentru ele nu ar putea respira. Există femei care nu-şi pierd timpul preţios la manichiură, încercând ultimul răcnet în materie de floricele din diamante sau culori pe care şi unui papagal i-ar fi jenă să le poarte. Există femei pe care le admir pentru puterea cu care se sacrifică în fiecare zi pentru copiii lor. Femei care aleg să fie stâlpul familiei când bărbatul lor nu reuşeşte acest lucru, şi Doamne, cât de mulţi de acest fel sunt!

E greu să fii mamă. Încerci, greşeşti, cazi, te ridici, munceşti, înveţi. Dar cu certitudine nu există bucurie mai mare decât zâmbetul care apare pe chipul copilului tău. Atunci dispare orice durere, orice cuvânt urât aruncat de cei care nu te înţeleg, dispar nopţile nedormite. Atunci o iei de la capăt.  

De ce să scriu despre MAMA? Pentru că ea ştie să aline, fără să ceară ceva în schimb. Pentru că ea crede că sacrificiul pentru copilul ei este la fel ca aerul pe care îl respiră, fără să aştepte ceva în schimb. Pentru că deşi este uneori sfâşiată de durere, va suferi în taină, fără să aştepte mângâiere. Pentru că ea face posibilă viaţa în modul cel mai frumos cu putinţă.  

Nu există ceva care să poată reda măcar iubirea pe care o mamă o răspândeşte de la venirea pe lume a copilului ei. Nici o altă formă de iubire nu seamănă cu cea dintre o mamă şi copilul ei. Mama îşi cunoaşte pe de rost minunea pe care a avut puterea să o poarte nouă luni. Mama înţelege tot ceea ce copilul îi spune fără cuvinte, doar pentru că vorbeşte limba inimii, iubirea necondiţionată. Nimic din ce trebuie să facă pentru comoara nepreţuită pe care a adus-o pe pământ prin travaliu nu este imposibil pentru o mamă. Dacă nu ar fi existat copilul ei, mama n-ar fi fost nici un sfert din femeia care este astăzi. Dacă nu ar fi fost ajutată în fiecare zi cu zâmbetul copilului ei, mama n-ar fi avut puterea să ia viaţa de la capăt iar şi iar. Dacă nu ar fi fost punctul ei de sprijin, mama ar fi cunoscut dezechilibrul. Dacă nu i-ar fi iertat greşelile cu voie sau fără de voie, mama s-ar fi rătăcit pentru totdeauna. Dacă nu i-ar fi deschis ochii Dumnezeu, dându-i şansa de a naşte, mama ar fi rămas oarbă în calea tuturor, fără de rost.

Oricât de înalt va fi ţelul copilului ei, mama va rămâne mereu alături de acesta, ajutându-l să găsescă o soluţie. Oricât de multe obstacole va avea de trecut, va sta alături, netezind drumul cu iubirea ei. Lecţiile copilului ei vor fi şi ale mamei, la o respiraţie distanţă. Va fi să râdă copilul ei, va fi să plângă, să danseze cu soarele în fiecare zi? Să fie... Copilul deja a învăţat din greşelile mamei, o dată cu ea, în acelaşi timp. Deja este mai înţelept. Adolescent fiind, mamei probabil că îi va lua ceva vreme până să-şi privească altfel copilul, altfel decât atunci când îl ţinea în braţele ei, protejându-l. Dar amândoi învaţă, pas cu pas şi în fiecare zi.

Şi există femei în faţa cărora mă ridic în picioare. Cele care aleg să crească minunile pe care altele le-au refuzat, cele care adoptă copii şi îi educă, femei care tremură la gândul primului pas al acestora, care respiră uşurate când primul dinte de lapte cade şi-l păstrează pentru totdeauna. Acestor femei le sunt recunoscătoare pentru că au ales să preţuiască viaţa la adevărata ei valoare.

Şi există femei pe care simt că nu le preţuiesc îndeajuns deşi le iubesc cu toată fiinţa. Acele femei care cunoscând durerea, aleg să fie voluntare şi să ajute copiii rămaşi singuri pe lume din cauza războaielor pe care le duc minţile luminate de bărbaţi pentru binele planetei. Femei care nu se mai gândesc decât cum să facă să-i ajute pe cei lipsiţi de cele mai elementare necesităţi, de la apă la medicamente. Am o asemenea prietenă care tremură la gândul că nu are cine să le dea de mâncare copiilor din tabăra de refugiaţi din Siria, unde a ajuns ca jurnalist şi voluntar. O femeie în faţa căreia îmi scot pălăria, metaforic vorbind, pentru altruismul, curajul şi iubirea ei de oameni.

De aceea am ales să scriu despre acest gen de femei. Pentru că la rându-mi am simţit ce e iubirea cu adevărat abia când degetele mele au fost atinse pentru prima oară de copilul meu. Binecuvântată m-am simţit abia când lacrima copilului meu mi-a rostit numele prima dată. Am greşit, am îndreptat, am simţit neputinţa de a-mi proteja copilul, mi-am rupt degetele sfâşiind cerul în căutarea luminii, pentru ca ea, fiica mea, să nu sufere, am plâns de durere, dar cel mai des de bucuria de a o mângâia, de a o privi cum doarmeîn cea mai dulce pace, m-am rugat cum nu ştiam că pot, m-am ridicat de fiecare dată când am căzut pentru că ştiam că dacă nu fac asta nu va afla ce înseamnă să lupţi pentru ceea ce-ţi doreşti. Nimic din tot ce există pe pământ nu preţuieşte cât un zâmbet de-al ei. Nimic nu mă poate smulge din mlaştina răului precum o face simpla ei prezenţă. Alături de fiica mea am urcat pe cele mai înalte vârfuri, am atins verde-albastrul mării, am vorbit cu zânele pădurii, am mângâiat pe cei trişti, am dansat pe cea mai nebună muzică, am cântat cele mai năstruşnice cântece, am respirat alături de cei mai frumoşi şi minunaţi oameni, cele mai incredibile visuri au găsit adăpost în sufletele noastre şi pentru ea voi continua să scriu cât mi-e dat aici, pe pământ.

Noi două ne-am rănit strigătul, ne-am urnit fluviul pe calea  bună, ne-am păstrat  zarea deschisă, ne-am întins aripile zburând peste pădurea în care am simţit prima dată verde şi unde toţi copacii ne cunosc numele. Nimic din ce sunt nu există fără ea, nimic din ce aleargă prin venele mele nu-i este străin şi în ziua când am fost binecuvântată de atingerea ei, am ars pe rug împlinindu-mă. Am știut că sunt iubită când mi-a fost dăruită. Din clipa aceea am simțit atingerea divină și am știut că aripile mele s-au deschis pentru zbor. Nemuresc de acum prin ea și găsesc că a rosti o mulţumire cu ochii spre soare e totuși prea puțin. Şi mai ştiu că oriunde privesc, Dumnezeu este cu mine, căci datorită copilului meu pot să iert și să fiu iertată.