Prinși între rivalitățile dintre șiiți și sunniți, creștinii din Liban, reprezintă 40% din populația țării. Ei sunt primii educatori ai acestui leagăn de civilizație.

Un reportaj magistral realizat de Solange Bied-Charreton pentru Valeurs Actuelles.

Focuri de artificii și claxoane în Beirutul multiconfesional. Steaguri la ferestre și strigăte de bucurie, ca după o mare victorie la un meci de fotbal. Emoția produsă de alegerea lui Marcel Aoun, în ultima zi din octombrie, depășește cu mult marginile Achrafief, cartierul creștin situat în estul capitalei libaneze.

Reprodusă la infinit pe afișele care pavoazează marile bulevarde, figura fostului erou al războiului civil pare să calmeze animozitățile și să-i împace pe sunniți, șiiți și creștini. Cei din urmă, din rândurile cărora, potrivit Constituției din 1926, trebuie ales președintele Republicii, au știut dintotdeauna să joace rolul de punte între cele două mari familii ale islamului.

O comunitate creștină bimilenară, una dintre cele mai vechi din lume, care totuși nu își datorează supraviețuirea angelismului sau „solidarității” cu moda occidentală, dacă e să te gândești la numărul mare de parohii care au hramul Sfântului Ilie, proorocul din Vechiul Testament, apărătorul Dumnezeului unic în fața păgânilor, devenit protectorul a numeroase lăcașuri de cult.

Apărați de lanțurile munților Liban și Antiliban, bariere naturale separate de câmpia Bekaa, creștinii s-au stabilit de-a lungul fâșiei înguste de coastă care se întinde de la Tyr (astăzi, Sur) până la Tripoli, și sunt și astăzi mai bine protejați decât frații lor întru credință din Antiohia, Siria sau Irak.

„Dacă Damascul va cădea vreodată în mâinile ISIS, amintește totuși părintele Daud Reaidi, Statul Islamic ajunge la Beirut în două zile...”

Superior general al ordinului Antoninilor maroniți, din 2011, acest preot de 55 de ani locuiește la Mănăstirea Sfântul Roch (Mar Rukoz), un ansamblu arhitectural în stil caracteristic oriental, fondat în 1768, care a fost mărit de călugări după războiul civil.

Împreună cu frații săi, părintele Daud duce aici o viață de rugăciune și de îndrumare (mănăstirea patronează o școală, un centru de formare eclezială, un atelier artistic și un azil).

„Aici încă mai contăm în societate, nu suntem o comunitate ascunsă. Avem școli: ele sunt mixte și primesc toate confesiunile.”

Dorința de a-și păstra rădăcinile este foarte puternică la maroniți, care sunt conștienți de rolul pe care Libanul îl are de jucat în supraviețuirea creștinilor în Orient.

Totuși, țara nu este ferită de un activ prozelitism musulman, care a devenit tot mai ostil față de creștini.

Părintele Daud spune:

„Din anii 1990, unii studenți musulmani pretind să ridice moschei în interiorul campusurilor noastre universitare și școlare. Cererile s-au lovit de refuzul nostru categoric. Acum, rețelele de socializare agravează situația, difuzând nepedepsite mesaje care îndeamnă la exterminarea fraților noștri.”

Opera clericilor libanezi se dorește totuși purtătoare de speranță, folosind ca vector cultura. Oare prima tiparniță din Liban nu a fost construită la Mănăstirea Sfântul Anton, în valea Qozaya, în nordul țării? Așezămintele școlare creștine, mai ales, se constituie într-o „oază de dialog” unică în Orientul Mijlociu, crede părintele Daud.

Același lucru îl auzim și la Jounieh, de la părintele Paul Naaman, din Ordinul Libanez Maronit (OLM), fost rector al Universității Sfântul Duh din Kaslik. Sub o ploaie fină, „prima, pe care o așteptam de mult”, ne-a însoțit pe aleile pustii ale Universității, pe 1 noiembrie.

„Musulmanii educați știu de muștă timp ceea ce creștinii le pot oferi copiilor lor. O educație occidentală: deschiderea spre lume, desigur, dar și excelența în disciplinele academice – matematici, limbi, istorie.”

OLM deține 80 de mănăstiri și biserici în Liban, Africa, Canada și America latină, care constituie importante centre spirituale și socio-culturale.

Părintele Naaman dă amănunte despre cuprinderea patronajului său: numeroase colegii și școli, ca Usek, care numără douăsprezece facultăți, în domenii variate precum medicina, ingineria, dreptul, filologia sau teologia.

„Completăm Statul în ceea ce acesta nu ajunge să facă”, afirmă părintele Germanos, rector de șase ani la Universitatea Antonină, care deplânge risipa din învățământul public. „Un student la o universitate libaneză costă practic dublu față de un student la o universitate particulară.”

Universitatea Antonină nu primește nici o subvenție de la stat. Doar câțiva studenți beneficiază de ajutor de la municipalitățile de unde provin.

Misiunea religioasă este una socială, când este vorba să asigure cea mai bună educație la un preț accesibil. Dar este și culturală.

„În Liban, ironizează părintele Germanos, limba franceză este păzită mai bine decât în Franța! Scopul nostru este ca ea să continue să rămână limba culturii, față de engleză, mai degrabă o limbă a afacerilor.”

Cursurile în franceză și în engleză există în mod egal în facultățile Universității Antonine.

Mai este vorba și de o misiune spirituală. Cea mai importantă.

Deși campusul principal al Universității Antonine se află în districtul Baadba, o regiune unde coabitează creștini și musulmani, mai ales druzi, Universitatea Antonină nu este mai puțin atașată de identitatea sa maronită. În ultimii cinci ani, preoții au botezat trei studenți. Botezurile s-au desfășurat într-un cadru restrâns și amintesc de importanța evanghelizării în această „țară-mesaj” pentru întregul Orient Mijlociu, cum îi plăcea lui Ioan Paul II s-o numească.

De altfel, spiritualitatea nu poate fi despărțită de cultură.

„Chestiunea ieslelor de Crăciun, în primării, în Franța, este simptomatică”, amintește rectorul Universității. (În fiecare an de Crăciun, în Franța se repetă scandalul dintre partizanii celor care vor să instaleze iesle de Crăciun în locurile publice și opozanții acestora, care afirmă că ele îi ofensează pe cei de alte confesiuni – n.r.). „Refuzăm să afirmăm că religiosul este parte a culturii. Vrem să laicizăm cultura, însă aceasta înglobează totuși dimensiunea sacră a ființei umane.”

Dovada se află chiar pe terenul Universității: noua mănăstire Notre-Dame-des-Semences, care a fost inaugurată pe 17 decembrie. În același timp, pe „colina antonină”, așa cum este numită de obicei, sunt renovate clădirile destinate studenților. Înmulțirea acestor șantiere este un semn al certitudinii că creștinii sunt deciși să rămână aici și se pregătesc de viitor.

De la sfârșitul războiului, pe care nu l-a câștigat nimeni, 60% din teritoriul Libanului este ocupat de ghetouri confesionale. Celelalte 40% sunt ocupate de confesiuni care coabitează.

Conflictul a provocat o repliere spre sine, o crispare identitară, adesea foarte pregnantă la tinerele generații. În regiunea Saida, domină șiiții. Însă mai există unele enclave creștine. La Joun, pe înălțimile de unde este originar Rafic Hariri, fostul președinte al Consiliului de Miniștri, asasinat în 2005, se ridică mănăstirea Sfântul Mântuitor, sediul ordinului basilian.

Aici, în mijlocul măslinilor, a viețuit și a murit în pace venerabilul părinte Bechara Abu-Murad, figură centrală a Bisericii Greco-Melkite catolice din secolul XX.

Vizităm chilia sa, zăbovim la capela unde monahii se roagă și, în poartă, ne întâlnim cu vânzătorii de dulciuri și de legume la borcan.

„Sunt refugiați sirieni, ni se spune, pe care Libanul îi primește peste limitele capacității sale.” Lor li se adaugă refugiații palestinieni. Nimeni nu-i întreabă pe libanezi dacă sunt de acord să primească atât de mulți imigranți.

Ceva mai departe, la Magdouche, în sudul regiunii Saida, se află peștera în care a apărut Maica Domnului, Notre-Dame-de-Mantara. Aici, Fecioara L-ar fi așteptat („mantara” înseamnă „așteptare”)  pe Iisus, care era plecat să propovăduiască. Episodul (întâlnirii lui Iisus cu femeia cananeancă) este relatat în Evanghelia după Matei (15, 21-28), iar în acest loc s-au petrecut multe minuni.

La intrare, o inscripție în engleză, franceză și arabă, atrage atenția:

„Îi aștept pe copiii mei”.

Slujba este în plină desfășurare. Femeile cântă în cor Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

În apropiere se ridică o uriașă statuie a Fecioarei Maria. În anii 1990, numărul pelerinilor veniți la Magdouche l-a încurajat pe arhiepiscopul de Saida, Georges Kwaiter, să zidească o basilică. Italienii și polonezii, ramuri viguroase ale catolicismului, sunt cei mai numeroși în rândurile pelerinilor. Cât timp va mai râmâne acest tărâm o destinație religioasă?

„Trebuie să nu acceptăm să lăsăm brațele în jos.” Această frază rostită cu câteva zile în urmă de părintele Daud, ne revine în memorie. Însă această profesiune de credință este marcată de gravitate: „Martiriul contează prea puțin. Oricum cu toți trebuie să murim. Măcar să murim pentru o cauză sfântă.”