Anul acesta, am avut parte de o campanie electorală mai degrabă tristă. Fără figuri memorabile, fără confruntări contondente (micile mîrîieli în relația Gorghiu - Dragnea, veți admite, au fost oftat de bebeluș pe lîngă diatribele incendiare din campaniile electorale de acum 10 sau 15 ani), fără exclamații colosale.
Singurele accente cocoșești au venit dinspre marginile jocului politic, acolo unde niște neica-nimeni înscriși pe buletinele vot în chenare suspecte suflau de zor în trîmbițele coclite ale patriotismului securist (de-aia erau coclite, că acel gen de patriotism nu se mai poartă, totuși, de mulți ani). Este, desigur, firească exacerbarea discursului partiotic-naționalist într- o campanie electorală. Toți competitorii vor binele României, toți candidații sînt români strașnici - țara și nimic altceva este în inima lor. Iar în campanie electorală, ce ți-e în inimă se cere a fi țipat tare. Este, așadar, de înțeles că în campania electorală și românul verde și românca se cam dau în stambă. În ceea ce mă privește, nu mai iau demult seama la declarațiile de dragoste ale politicienilor pentru România. Însă, faptul că singura stridența a acestei campanii a fost tîmpenia naționalistă anti-Soros, excelent ignorată de electorat, m-a determinat să-mi iau singur pulsul, ca să zic așa. Ia să văd, mi-am spus, cum mai stau eu cu patriotismul - cît de patriot mai sînt? Este un exercițiu introspectiv pe care vă recomand să-l faceți fiecare dintre dumneavoastră, din cînd în cînd. Nu de alta, dar vă ajută să vă cunoașteți mai bine. M-am gîndit că are rost să vă împărtășesc concluziile la care am ajuns după ce mi-am evaluat sentimentele naționale, pentru că, sînt singur, mulți dintre dumneavoastră simt la fel. Așa că vă propun nu doar să ne amuzăm de asemănare, ci să ne și întrebăm , împreună, de ce simțim așa.
Pentru primul pas al instrospecției, am luat un domeniu accesibil tuturor: sportul. Ce simt cînd un sportiv român, ori o echipă românească, poate chiar echipa națională, joacă împotriva unui/unor străini? Poate că răspunsul standard ar fi că trebuie să țin întotdeauna cu românii. Prima mea stupoare a fost că nu mă încadrez în standard. Nu sînt suporterul visceral al unei echipe românești de ceva-orice, astfel încît să-mi doresc ca rivalele ei din campionatul intern să piardă cînd joacă cu adversari de afară. Nici vorbă! Constat, însă, că atașamentul meu la culorile naționale, în materie de sport, se leagă direct de sportiv și, mai cu seamă, de sportul practicat. Mai precis: nu pot aproape niciodată să țin cu echipele românești de fotbal. În schimb, tremur de fiecare dată pentru echipa feminină de handbal, pentru Simona Halep, pentru scrimeri sau pentru gimnaste. Explicația ar fi aceea că fotbaliștii noștri exprimă o lume românească de care nu mă pot atașa. Prin urmare, ceea ce refuz, chiar dacă este cauționat de „reprezentativitate”, este un anume fel de a fi român (cel ipostaziat de fotbaliști) și mă simt atașat de un alt fel de a fi român (exprimat de alți sportivi). De fapt, fotbaliștii exprimă o Românie cu care nu țin, în vreme ce gimnastele, să zicem, o Românie cu care țin. Așadar, nu simt atașament patriotic față de orice este românesc, ci doar față de ceea ce este parte a ideii mele despre ce ar trebui să fie România.
Fac un al doilea pas. Admit că, de cîte ori mă reprezintă un politician în străinătate, să zicem, într- o negociere dificilă și importantă pentru țara mea, îi țin pumnii ori îmi doresc să-l dea cineva afară mai repede din sala aia în funcție de cine este. Sînt politicieni români al căror potențial succes extern s-ar transforma într-un mic dezastru național, după părerea mea. Așadar, sînt și nu sînt patriot în funcție de persoană. Aceeași distincție, de pildă, o fac și cînd văd români pe stradă în străinătate. Sînt conaționali cu care, nu știu de ce, mă simt imediat solidar și alții de care mă depărtez rapid, nu cumva să creadă cineva că avem ceva în comun. Și nu mă refer acum la cazurile frapante de rău-făcători sau a cerșetori Mă refer la turiști. Sînt unele situații în care aud, în cîte un muzeu, la cîte un teatru, în cîte un magazin sau la masa de alături dintro cafenea din străinătate vorbinduse românește. Îi privesc pe cei care vorbesc și imediat îmi vine să intru în vorbă cu ei, să le spun, infantil poate, că și eu sînt din România și ar fi grozav să ne împrietenim sau, dimpotrivă, îmi vine să intru în pămînt. Felul în care merg, gesticulează, se poartă, vorbesc, se îmbracă - în acest gen de aparențe găsesc imediat diferența dintre unii și alții.
Mîine, despre al treilea pas și despre posibilele cauze ale acestui gen de patriotism inegal.
Recomandările noastre
