Cântece precum Iac’aşa, Sârba în căruţă, Ciuleandra, Ana Lugojeana, Chindia, Lino Leano sau Bordeiaş ne-au înveselit sufletele în anii cei mai negri ai regimului comunist. Coriştii de la Song s-au adunat şi ne-au povestit din lunga lor istorie

În peisajul artistic cenuşiu de dinainte de ’89, controlat şi cenzurat la sânge de comunişti şi securitate, puţine au fost petele de culoare. Melodiile difuzate la radio şi televizor erau ori anoste, ori populare, ori adevărate ode de slavă pentru regim şi „iubiţii” săi conducători. Doar studenţii mai mişcau în front. Grupuri nonconformiste, precum Divertis sau Vouă, umpleau sălile de spectacol şi ne mai descreţeau frunţile. Mai erau doar câteva trupe de rock care aduceau un aer mai occidental în atmosfera aceea îmbâcsită de comunism. Şi, pentru o perioadă, o supapă a fost celebrul Cenaclu Flacăra, în fapt şi acesta o maşinărie de propagandă, mascată iscusit sub un generic de promovare a tinerelor talente. Cu toate astea a existat o entitate care i-a fermecat pe români. Dar nu cu poante, miştouri sau chitări ritmate, ci doar cu vocile membrilor săi. Cântecele grupului coral Song, inventat şi menţinut la vârf, aproape incredibil, din 1973 până după revoluţie, de regretatul Ioan Luchian Mihalea, erau pe buzele şi în mintea tuturor. Astăzi, pe 1 decembrie 2016, se împlinesc 23 de ani de când s-a aflat că Oanţă – cum i se spunea artistului – a fost asasinat. Timp de 20 de ani membrii corului n-au mai vrut să cânte. De trei ani s-au reunit. Iar luni, pe 12 decembrie, vor concerta pentru prima oară, după 30 de ani, pe scena Operei Române din Bucureşti. Iar celebra „Iac’aşa”, va fi din nou auzită. Dinastia Song a renăscut din propria cenuşă.

FOTO; Au trebuit să treacă 20 de ani de la moartea liderului lor ca muzica SONG-ului să se audă din nou pe scenă

Mihalea şi începuturile

Practic, Song-ul a fost înfiinţat în 1974, dar Mihalea a acreditat ideea că ar fi mai bătrân cu un an. Şi, într-un fel cam aşa a fost. Un grup de studenţi de la „Limbi germanice”, care se constituiseră într-un cor, aveau nevoie de un profesionist care să-i dirijeze şi l-au avut, iniţial, pe un anume Bibi Coman, un student ca şi ei, dar de la Conservator. Acesta l-a adus în grup pe Ioan Luchian Mihalea. „Oanţă avusese o încercare, la Conservator, cu un grup de patru persoane, căruia îi spusese Song. Dar n-a mers. Când a venit la noi, erau 12 inşi. A luat numele şi i l-a dat noii sale trupe pe care a preluat-o efectiv, ca dirijor, abia în 1975”, restabileşte adevărul istoric soprana Anca Argeşiu, de 61 de ani şi la bază traducătoare, membră în Song între ’77 şi ’82.

FOTO;Maria Luiza Ostaficiuc 

„Oamenii erau membrii corului câtă vreme erau studenţi. Când terminau facultatea, plecau la repartiţie, în provincie”, o completează Maria-Luiza Ostaficiuc, zisă Mele, artistă în Song între 1984 şi 1989 şi fostă ziaristă la EVZ în „Era Cristoiu”. Veterana Anca decretează: „Aşa a plecat şi Bibi şi a ajuns corul pe mâna lui Oanţă. Ăsta a fost şi norocul nostru!”.

Nişte amatori cotaţi ca profesioniştii!

Dacă la început au fost 12, în perioada de glorie, din ’79-’83 se ajunsese la 50- 55 de corişti. „Oanţă a vrut să desfinţeze grupul de vreo trei ori! Cred că era vorba şi de o saturaţie artistică...”, sapă printre amintiri tenorul Viorel Nistor, de 55 de ani, inginer electronist, fost şef de gară la Curtici şi Livezeni şi membru al Songului din ’81 până la destrămarea sa din 1993. Mihalea nu şi-a motivat intenţiile niciodată. „Da’ eu cred că avea succese mai mari cu Mini-Song-ul... Spunea că erau mai receptivi copiii! Dacă azi ar fi cu noi se împuşca...”, e hâtru bătrânul corist.

FOTO;Anca Argeșiu

Mihalea ducea o muncă sisifică. Practic, în fiecare vară, i se decima formaţia şi toamna era nevoit să facă o nouă selecţie. „Lipea afişe pe la facultăţi! Odată, în ’83, n-a mai făcut selecţie şi am rămas foarte puţini. Chiar şi aşa, am mers la FACS – adică Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti – la Timişoara. Premiul I l-au luat alţii, că era aranjat, dar am cântat aşa de bine, aşa puţini cum eram, că au inventat un super-premiu pentru noi! Diferenţa era izbitoare”, se mândreşte Viorel. Mele se emoţionează: „La cât exersam şi repetam eram aproape profesionişti! Raportarea se făcea direct cu marele cor Madrigal!”.

Gospelul şi coana Leana Ceauşescu

Dar cântece patriotice n-au cântat? Au ridicat şi ei ode regimului? Viorel recunoaşte că da. Dar o singură dată. „A venit Oanţă odată cu nişte partituri trase la xerox. Am citit şi am cântat pe scenă fără repetiţie. Era aia cu <>!”. Mele se revoltă şi spune că la TV nu s-a întâmplat niciodată: „Aveam în schimb, o piesă <>... Evident, se cânta de o Leană.... O dată Leana, a doua oară Leana, până ne-au zis s-o mai lăsăm pe Leana, că se supără coana Leana!”. Stupiditatea securiştilor şi a cenzurii era evidentă, în condiţiile în care studenţii cântau de zor gospel american, colinde religioase şi alte cântece în limbi străine. Anca îşi aminteşte şi ea că, în 1976, în aula Facultăţii de Drept au cântat, la bis-uri, două cântece religioase americane. „Ne-au chemat pe toţi la C.C., că am cântat în engleză, nu că ce cântasem... Norocu’ a fost că securistul a fost om de treabă şi a <<înţeles>> când i-am spus că fiind studenţi la limbi străine făceam, astfel, practică”.

Norocul Song-ului a fost Tudor Vornicu

Dar cum de a scăpat cenzurii însăşi denumirea corului Song, adică, în engleză: cântec? Pare-se că răspunsul dat de un student-corist la întrebarea asta a fost suficient: „Înseamnă un acronim de la <>”. Dar la televizor cum de au ajuns să fie promovaţi? Că, se ştie, era foarte greu. „Am avut noroc cu Tudor Vornicu, care ne iubea, şi cu Ileana Pop! Vornicu a făcut cu noi, în studio, un film de o oră: <>. Cântam piese din toată lumea, cu costume din toată lumea. Azi am fi fost la MTV!”, se mândreşte veterana Anca. Apoi, a mai urmat un film, comandat tot de Vornicu şi filmat de Constantin Chelba, numit „Astfel”, după poezii de Marin Sorescu. Compozitorul, Vasile Şirli, este astăzi directorul artistic al parcului EuroDisney, de lângă Paris. „Astfel” a fost interzis, în 1982. A fost considerat mistic.

FOTO;Pianista Cristiana Iorga

„Iac’aşa” şi Ceauşescu  

Cea mai celebră piesă a Song-ului este „Iac’aşa”. Cum aşa? Coriştii răspund în cor: „Păi, noi, în fiecare 15 decembrie aveam un spectacol la Bucureşti. La sfârşit, Oanţă îi invita pe scenă pe foştii membrii ai grupului aflaţi printre spectatori. Piesa pe care o ştiam cu toţii, că repertoriul se schimba în timp, era <  Iac’aşa  >!”.

Dar în faţa lui Ceauşescu au performat vreodată? Singur, Viorel povesteşte: „Da. În 1981. Ne-a luat Oanţă şi ne-a dus la Politehnică, unde făcea nea Nicu o vizită. Eram pe un hol şi am cântat Gaudeamus. A ieşit destul de nasol, că noi nu-l cântaserăm... A trecut în viteză, fără să se oprească. Aproape că nici nu l-am văzut de pitic ce era! Oricum, era omu’ şi securistu’ şi ne pipăiseră după arme ca la aeroport acum!”.

Poreclele lui Oanţă şi turneul din Cuba

De-a lungul timpului, prin Song s-au perindat sute şi sute de corişti. Evident, Mihalea nu-i putea ţine minte, după nume, pe toţi. Aşa că, inventiv, le dădea porecle. Şi astăzi, foştii şi actualii membrii ai grupului se ştiu după etichetele date de Oanţă. „Mie mi-a zis <>, că tata era colonel, lu’ Viorel <>, că avea un compostor de bilete ITB în geantă şi Cristianei <>”, roşeşte Mele Ostaficiuc. Cristiana Iorga, inginer chimist, de 56 de ani, e membră a corului din 1978. Cu excepţia celor 20 de ani de autodizolvare a grupului, dintre ’93 şi 2013, a cântat în cor fără întrerupere. A fost cu Song şi în Danemarca. Mai exact cu MiniSong, unde a fost pianistă. Se emoţionează: „Aveam 21 de ani şi m-a şocat civilizaţia de acolo. M-am întors cu lacrimile în gât şi o profesoară m-a dat în gât! Nouă ani n-am mai putut ieşi din ţară!”. Song a mai cântat şi în Iugoslavia dar cea mai tare poveste e turneul din Cuba, din 1977. „Oanţă ne-a povestit că, cică, delegaţia era cultural-sportivă. Or, din 180 de oameni, sportivi şi artişti erau doar 44! Iar din tot Song-ul au plecat numai 13 oameni. Au cântat pe un stadion şi în multe săli”. Coriştii nu ştiu dacă Fidel Castro i-a ascultat, dar le place să creadă că da. Oricum, cea mai remarcabilă amintire este aceea că, în fiecare seară, la masă, nişte ofiţeri sovietici le cereau să cânte Kalinka. Şi o cântau.

Colindele şi amintirile studenţiei de altădată

Sunt mulţi cei care îşi amintesc că, de la începuturile sale şi până azi, mai bine de jumătate din repretoriul Song-ului au fost colindele. Dar nu neapărat pe scenă, unde erau nevoiţi să le cânte fără elementele religioase. „Mergeam prin autobuze, în grupuri mici şi cântam de dragul de a ne auzi. Nu ceream bani! Cântam în scări de bloc şi pe la personalităţi culturale. Nici taximetriştii nu ne luau bani... Le-am cântat lui: Ştefan Bănică, Angela Similea, Corina Chiriac, Elena Merişoreanu, Elena Prodan, Irina Loghin, Tudor Vornicu şi Dolănescu. Mâncam, beam, cântam, era haz mare!”, rememorează Compostor. În Decembrie cântau la Clubul Diplomaţilor şi pentru toţi ambasadorii din România. Erau, cumva, vedete fără nume.

„Guriţă” Cristiana adaugă şi ea: „La Braşov era altceva. Plecam cu toţii în vacanţa de iarnă şi ne cazam în cămine studenţeşti. Colindam prin hoteluri, strângeam bani şi mergeam în Poiană, la Şura Dacilor, unde îi spărgeam pe toţi! Apoi, coboram pe jos, pe drumul vechi, ajungeam în Schei şi ne întâmpinau localnicii cu mâncare şi băutură. Şi şosete groase, că eram uzi fleaşcă!”.

Disoluţia şi coagularea Song-ului după 20 de ani

A venit, însă, şocul cultural post-revoluţionar. Oamenii voiau tot ce le fusese interzis. De unde, până atunci, cântecele coriştilor erau power-play-uri, locul lor a fost luat de rap şi hip-hop. Song-ul căzuse într-un fel de desuetudine. Veteranii trupei se întristează: „Cel mai tare s-a resimţit Oanţă... Că oamenii nu mai vroiau muzică corală. Plus, că Song nu mai era prima dintre priorităţile sale!”, povesteşte Viorel „Compostor”. Mele oftează: „Noi, după ce a murit Oanţă, n-am mai vrut să cântăm în public. Nu puteam fără el... Ultimul concert a fost pe 15 Decembrie 1993. Plângeam şi noi, plângea şi sala... Au fost mulţi care ne-au propus, dar noi nu şi nu! După 20 de ani a scăpărat o scânteie! Carmen Movileanu, de la TVR, ne-a mobilizat, în 2013, şi ne-a coagulat. Apoi, a venit să ne dirijeze Daniel Jinga!”.

Dirijorul Daniel Jinga: „Mi-au cerut mâna, în direct, la TVR 2”

Urmaşul regretatului Ioan Luchian Mihalea, tânărul dirijor Daniel Jinga, de numai 38 de ani, a fost reticent, la început. „Îi adunase şi coordonase Voicu Popescu. M-a sunat şi m-a rugat să-l înlocuiesc. Da’ mi-a spus că ei nu vor decât cu Oanţă… Să dirijez din tufişuri!”. A luat taurul de coarne şi a repetat cu nişte oameni care nu mai cântaseră organizat de două decenii. A avut noroc: „A fost compatibilitate din prima! Mi-a plăcut de ei şi lor de mine. Da’ nu mi-au spus! Mi-au <> în direct, la TVR2, în emisiunea lui Carmen Movileanu…”. Dirijorul spune că nu s-a emoţionat. Nu s-a emoţionat, dar a fost flatat. „Dacă menţinem flacăra aprinsă vom atrage şi tineri. Deja am invitat 30 de cursanţi, între 11 şi 30 de ani să cânte cu Song, pe 12 decembrie, piesa Mamma Mia. Vreau să se contamineze!”.