Atunci când îl aud pe Nicuşor Dan, aş răspunde cam în maniera lui Woody Allen, când şugubăţul a fost întrebat dacă a fost vreodată la Bayreuth. – Niciodată. Şi cred că aşa e şi bine. Fiindcă, de câte ori ascult Wagner, îmi vine să invadez Polonia…!
Eu, de-un paregzamplu, de câte ori îl ascult pe acest personaj mesianic înfricoşător (nu! nu e vorba nici de Allen, nici de Wagner…), cu alura sa terifiantă, cu figura sa încruntată, cu maxilarele mereu scrâşnind, cu statura sa vercingetorixă, cu vocea sa tunătoare deşertându-şi ideile fioroase, cu patima sa cruntă şi cu programul său pur şi simplu infernal, nu ştiu cum se face, dar am aşa o pornire năstruşnică, poznaşă, fâşneaţă, chiar zglobie. Să mă lansez pe un ritm de samba sau de cha-cha-cha. NOTĂ: Parcă aud vocea cu papion (îmi închipuiam eu!), ce rostea la radio – pe vremea copilăriei mele, fix la ora 22 şi 20 de minute, după radiojurnalul întrerupt de corespondenţele lui Domozină din Craiova sau Lambă din Constanţa – o voce îndulcită şi catifelată la maximum, un pic desfrânată, un pic lubrică (mă rog, cât se permitea pe vremea aceea de solidă întovărăşire!): „Şi acum (pauză insinuantă!)… muzică de dans”.
Nicuşor Dan apare ca din neant, la fiecare patru ani, precum o cometă reîncălzită, pe firmamentul tot mai sărac în noutăţi al României. Ce face el până atunci atâta amar de vreme, cu ce se ocupă, de unde ia salariu, dacă are carte de muncă, dacă plăteşte CAS-ul sau dacă a mai avansat în ierarhie – nimeni nu ştie. Nu ştie nimeni. Nimic. De fiecare dată, însă aidoma unui mesager al unei puteri supreme, este trimis (căci nu-mi pare defel a fi vectorul unui voluntarism clocotitor, robust şi viguros până la extrem!), este deci trimis în ajutorul ţării, ca o perfuzie cu sânge proaspăt închegat, cu proiecte uriaşe impalpabile, cu angajamente clare şi sulfuroase şi cu (pro)misiuni recent fanate. Se strecoară glorios prin fantele răbdării popular-concesive cu un pachet de idei măreţe şi coclite, elogiace şi lăudarnice, glorioase şi futile. Dar, de fapt, cu una singură: să ne salveze. Fie că vrem, fie că nu. Ca-n gluma aia cu bătrânica trecută obligat strada. Şi tot avansează în grad. După Bucureşti, salvează acum România… Pfff! N-ar fi exclus ca şi Bruxelles-ul să recurgă la serviciile lui. Nu se ştie. Dacă nu oboseşte.
Anul acesta, probabil pentru că e deja sleit, i s-au montat două infatigabile silfide.
Recomandările noastre
