Intoleranții adepți ai toleranței

Intoleranții adepți ai toleranței

O fantomă bîntuie de mocrațiile, de la cele mai fragile și tinere, precum cea din România, la cele mature și consolidate, precum cea din Statele Unite: radicalizarea în interiorul unei opțiuni politice neradicale.

 Un paradox, un semn al oboselii de sine, un simptom de degenerescență. În America, acum, unii dintre cei care au optat pentru Hillary Clinton, democrata, cea care a anunțat că acceptă rezultatul alegerilor, par a nu accepta că alegerile au fost cîștigate de adversarul favoritei lor. Disperarea, cu lacrimi sau doar cu fălcile încleștate, a unora dintre cei care au susținut-o pe Clinton este, pe alocuri, comică - isteriile apocaliptice sînt, totuși, exagerate. Observ, însă, că tocmai oamenii care clamează toleranța devin imediat radicali, insurgenți aproape, dacă opiniile lor nu se impun. Așadar, devin fundamentaliștii unei opțiuni temperate - asta este ceva nou. Pînă acum, radicalii erau adepții cauzelor radicale. Puteau fi radicali comuniștii sau naziștii, de pildă. În peisajul american actual, intoleranții erau, parcă, trumpiștii. Clintoniștii erau, dimpotrivă, toleranții. Ce vedem, însă, că fac clintoniștii pe străzile Americii este o probă de intoleranță. Ce se întîmplă, de fapt?

Intoleranții toleranței par a fi un trib nou, care merită o mai atentă analiză. Concret, susținerea lui Hillary Clinton nu a fost niciodată o cauză radicală. Eu însumi am vrut să cîștige Hillary Clinton, argumentînd de ce credeam și cred și acum că, pentru România, ar fi fost mai bine așa - chiar dacă ar fi fost și rău, totodată. Dar nu cred că opțiunea pentru Clinton este un capăt de țară, o chestiune de viață și de moarte, o cauză de sacrificiu. Pot să admit că, așa cum idealurile stîngii s-au făcut praf cu Obama, vom vedea și cum idealurile dreptei se vor face praf cu Trump. Asta ca să înțelegem că democrația, la maturitatea ei, ucide ideologiile. Ceea ce rămîne de evaluat dacă e bine sau nu. Și, dacă tot a venit vorba despre încă actualul președinte american: nu am băgat de seamă dacă, în 2008, cînd Obama a cîștigat alegerile în uralele planetare ale adepților tuturor toleranțelor din lume, „bigoții” americani au cerut vreo secesiune. Nu e ciudat că „bigoții”, „rasiștii”, „iubitorii de arme”, ”deplorabilii” acceptă că pot pierde alegeri cu mult mai multă eleganță și cu mult mai mult firesc decît activiștii deschiderilor nelimitate?

În orice direcție ai privi, mi se pare că generalizarea urii împotriva celui care votează altfel decît tine și despre care nu știi nimic mai mult decît atît, este un semn că, pur și simplu, democrațiaa devenit insuportabilă pentru tot mai mulți oameni. Nu m-ar șoca dacă aș vedea aceste semne printre extremiști; la ei, ura e în fișa postului. Dar văd această intoleranță printre adepții toleranței și libertăților de tot soiul...