Era cel mai apăsat refren din cântecele pioniereşti de pe vremea copilăriei mele.
Şi astăzi, când îmi aduc aminte, mă scoate din sărite acest apel la vigilenţă, cum că nu trebuia să dormim niciodată, nici măcar să aţipim sau, doamne fereşte, să nu cumva să ne tuflim şi să cădem în depresie. Cine inventase acest ordin ori era idiot, ori era tâmpit. Pentru că numai o minte bolnavă îşi putea închipui că un copil de 10 ani, să zicem, ar fi avut sfâşieri sufleteşti, anxietăţi mistuitoare sau explozii de mâhnire genuină. Şi că trebuie musai mânat de la spate ca orbetele, cu lozinci mobilizatoare sau sfaturi sub formă de porunci.
Lansarea, acum câteva zile, a unui splendid volum de interviuri – intitulat „Tot înainte. Amintiri din copilărie” (autori: Simona Preda şi Valeriu Antonovici), prefaţată de vizionarea unor interesante mărturisiri pe peliculă ale unora dintre eroii cărţii – mi-a prilejuit retrăirea unui sentiment vechi de peste o jumătate de secol. Uitat în lada cu boarfe patetice. Mândria.
Primo: primisem cravata roşie la Doftana, plai de legendă şi cântec, acolo unde tânjirea făurise adevărata istorie („Privesc din Doftana prin gratii de fier…” – ştiam cântecul pe dianafară). Chiar în faţa intrării în Cimitirul „Trei Pruni”, unde erau îngropaţi comuniştii pieriţi la cutremurul din ’40, sub ruine, în frunte cu eroul Ilie Pintilie. Cu cât drag mângâiam din privire marmura devenită cenuşie a mormântului, unde străluceau literele de aur şters, pe care le silabiseam paralizat de emoţie! Ce jurăminte solemne i-am făcut eu atunci lui „nea Ilie” şi celorlalţi martiri, a căror jertfă ne aducea nouă plocon o viaţă liberă şi îmbelşugată!
Ne puteți urmări și pe Google News
De-abia prin anii ’80, mult mai târziu, după ce deja zeci de generaţii de pionieri se înfruptaseră din măreţia sacră a locului, propagandiştii de la judeţ au aflat că în cimitir, alături de comunişti, fuseseră înmormântaţi şi legionari (că, deh! atunci când i-au îngropat, i-au îngropat la grămadă, doar nu-i băgau la separeu?!). Drept care, festivităţile de acolo au fost sistate tacit. Doftana a căzut în paragină, iar simbolul ei s-a feştelit
Secundo: relaţia mea cu ierarhia pionierească a fost inedită. Prin frenezia de a cânta. La trompetă. Respectam, astfel, şi ordinul: ţineam fruntea sus.
Deci, constatând eu că domnul învăţător n-are de gând să-mi acorde şi mie grade, ca să avansez (căci eram stricat rău la disciplină!), m-am decis „să-i dau o lecţie”. Şi atunci, m-am înscris la Casa Pionierilor, dar nu la cercul de aeromodele, nu la ştiinţă şi tehnică, nu la orientare turistică, nu la dans, nu la teatru. Ci la… tobe şi goarne. Cum ar veni, în cea mai din faţă avangardă a oricărui alai pionieresc (iată că, în sfârşit, ajunsesem şi eu primul o dată!).
Ooo, Doamne, cât sublim incandescent consumam în clipele acelea, la defilări ori la adunările de unitate, când mă îngălam trufaş în lănţicurile de salivă scurse elastic din muştucul goarnei strălucitoare, cu tricolorul de mătase tivit pe margine cu şnur galben…
Suflând din greu, eram mereu cu fruntea sus!
Recomandările noastre
