Ziua de 1 noiembrie este data de naștere a unui mare român: Nicolae Stroescu-Stânișoară, fost director al Europei libere și un om de o eleganță și o discreție remarcabile. Reproducem în cele ce urmează o evocare a figurii sale de către Dan Ciachir
Vocea lui Nicolae Stroescu-Stânişoară îmi era cunoscută din anii ’70 ai secolului trecut, când prezenta la Europa Liberă emisiunea Lumea creştină. Aveam să o aud la telefon, precedată de aceea a secretarei, în toamna anului 1991, pe când era director al departamentului românesc al postului. Mă căuta să-mi cunoască părerea despre alegerea celui de-al 270-lea „Arhiepiscop de Constantinopol – Noua Romă şi Patriarh Ecumenic”, Bartolomeu I, care avusese loc la începutul lunii noiembrie. Am purtat o discuţie lungă şi i-a făcut plăcere să afle că un înaintaş recent al lui Bartolomeu I, Athenagoras (1948-1972), era pe jumătate aromân. În primăvara anului următor, am mai primit un telefon de la domnul Stroescu-Stânişoară: îmi cerea, dacă pot, să obţin un interviu pentru Europa Liberă cu Părintele Stăniloae, dorinţă pe care i-am împlinit-o.
Nicolae Stroescu-Stânişoară s-a pensionat în 1994 din postul de director la Europa Liberă, atunci când aceasta s-a restrâns şi a fost mutată de la München la Praga. Ştiam că vine de două ori pe an în ţară de la verişoara sa, Gabriela Săndulescu, o persoană distinsă şi cultivată, care lucra la Editura Patriarhiei, unde o cunoscusem la începutul anilor ’80. Prima vizită acasă, Nicolae Stroescu-Stânişoară mi-a făcut-o împreună cu vara sa, în 1998, an adăugat la sfârşitul dedicaţiei pe volumul În zodia exilului. Tot atunci m-a invitat la masă în oraş, cerându-mi să aleg localul. Am propus restaurantul „Pescarul”, de peste drum de Intercontinental. Până la căderea fostului regim nu intrasem acolo decât de două ori, însă din 1990, când ţineam cronica ortodoxă la „Cuvântul”, am mers de multe ori la „Pescarul” cu Radu G. Ţeposu, directorul revistei. Mi-au plăcut curăţenia din restaurant, liniştea – nu existau difuzoare care să propage muzică –, serviciul şi faptul că pe lângă peşte erau trecute în listă preparate din carne.
Auzind ce restaurant propun, domnul Stroescu-Stânişoară a surâs mulţumit. Atunci când sosea la Bucureşti locuia într-un bloc interbelic de pe strada Batiştei, situat la 50 de metri distanţă. Apartamentul său de la etajul al nouălea, cu vedere peste centrul oraşului, aparţinea inginerului Nicolae Decu, văr cu scriitorul Pavel Chihaia, care trăgea tot acolo când venea din Germania. Am trecut de mai multe ori pragul acelei case, admirând politeţea şi amabilitatea stăpânilor ei, ca şi mobila şi decoraţia de bun-gust. Inginerul Nicolae Decu îmi amintea de oameni întâlniţi în copilărie, deosebit de politicoşi, dar naturali şi calzi totodată. Părea că peste el şi soţia sa nu trecuseră câteva decenii de comunism. De altfel, până şi limbajul lor evoca o Românie de altădată.
Nicolae Stroescu-Stânişoară era aureolat de o performanţă: timp de 12 ani, din 1952 până în 1964 – când au fost graţiaţi deţinuţii politici –, reuşise să se ascundă şi să nu fie prins de Securitatea care îl căutase în toată această perioadă. Şi-a povestit, de altfel, avatarurile într-un roman autobiografic, Vremea încercuirii, o carte cu episoade remarcabile şi o mărturie a solidarităţii manifestate de foarte mulţi oameni care l-au găzduit ori l-au ajutat, punându-şi libertatea în pericol. De fiecare dată când îl vedeam pe fereastră apropiindu-se de localul unde ne-am întâlnit mai bine de un deceniu, traversând strada, simţeam că rămăsese înscrisă în el lunga perioadă a conspirativităţii, când trebuia să treacă neobservat şi să nu trezească atenţia. O dată l-am auzit evocând câteva din locurile în care se putea ascunde în mulţime: în cinematografe, intrând în sala de proiecţie după stingerea luminilor şi ieşind înainte de aprinderea lor; în tramvaie cu trasee lungi, călătorind de la un capăt la altul al liniei; pe iarba ştrandurilor Băneasa ori Bordei, vara, sau tot atunci, aşezat un ceas-două pe o bancă dintr-o grădină publică...
Restrâns în mimică şi gesturi, străin de retorică şi patetism, cu un glas pururea egal, Nicolae Stroescu-Stânişoară spunea lucruri cu miez. De pildă: „Cine n-a avut măcar un ţăran în familie, acela nu este român”. Mi-am amintit de multe ori de această observaţie; veritabil aforism. L-am ascultat povestind cum, după reprimarea insurecţiei anticomuniste din Ungaria, în noiembrie 1956, întreaga redacţie a secţiei maghiare a Europei Libere fusese concediată întrucât, nesocotind instrucţiunile conducerii, îndemnase ascultătorii la rezistenţă şi luptă în stradă, promiţând intervenţia militară a Occidentului... Am mai auzit – nu era prima oară – cât de fricos era Cioran, care după eliberarea Parisului, în 1944, şi-a aruncat un manuscris într-o gură de canal, sau o observaţie a acestuia: dacă te citesc femeile între 36 şi 40 de ani, este semn de succes literar.
I-am mărturisit lui Nicolae Stroescu-Stânişoară că îmi plăcuseră multe lucruri din Vremea încercuirii, iar unul în mod aparte, legat de o petrecere de Sfântul Ion din 1948, dată de un învăţător înstărit dintr-un sat din Gorj, la care luau parte câteva zeci de musafiri şi unde cânta un taraf de lăutari. După miezul nopţii, încet, în surdină, un viorist a slobozit primele acorduri din Trăiască Regele!, urmat treptat de ceilalţi instrumentişti într-un crescendo năvalnic, asta petrecându-se la o săptămână după proclamarea republicii.
Nicolae Stroescu-Stânişoară a plecat în Germania în 1969, şi-a susţinut un doctorat în filosofie la München, a colaborat şi apoi a intrat în redacţia secţiei române a Europei Libere, fiindu-i vreme de şase ani director... Trăise într-un mediu cosmopolit, însă rămăsese român până în măduva oaselor. I se datorează în bună măsură înfiinţarea Mitropoliei noastre din Germania. Îl vizita pe Patriarhul Teoctist într-o vreme – începutul şi mijlocul anilor ’90 – când intelectualii à la page nu-şi ascundeau dispreţul faţă de Biserica naţională pentru care Nicolae Stroescu-Stânişoară avea un ataşament adânc şi aprecieri pozitive. Îmi amintesc cum îmi povestea cu entuziasm despre o vizită făcută în apropiere de Bucureşti, la Mânăstirea Sitaru, un fost schit al Căldăruşanilor, unde stătuse de vorbă cu călugării şi, mai ales, cu părintele Gherasim, un avocat de renume şi clientelă, pe care le părăsise fără regret şi îmbrăcase veşmântul monahal. Mi-a vorbit şi de alte mânăstiri pe la care trecuse, de întâlnirile cu unii ierarhi, între care Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului, de intelectuali de vază îmbisericiţi precum Virgil Cândea şi Florin Constantiniu... Ultima oară ne-am întâlnit la „Pescarul” în lunga şi blânda toamnă din 2011, iar la telefon am vorbit de atunci de mai multe ori, ultima dată în Ajunul Crăciunului din 2013.
Nicolae Stroescu-Stânişoară a trecut la cele veşnice pe 27 iunie 2014, la vârsta de 88 de ani, fiind înmormântat la München. Un parastas a avut loc la Biserica Mavrogheni de pe Şoseaua Kiseleff, slujit de părintele profesor Dumitru Pintea şi de alţi doi preoţi. L-a evocat, la sfârşit, Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României. I-am urmat la cuvânt.
Recomandările noastre
