Aşa cum nu există în natură minereu de aur 100%, tot astfel nu veţi găsi în natura românului delaţiunea genuină. Adică denunţul perfect, sec, aseptic. Şi, mai ales, gratuit.
Ea trebuie să aibă o notă (informativă, altfel cum?) foarte personală, o tuşă stilistică particulară, o „amprentă” proprie, ca ADN-ul. Başca un interes (iluminat sau perfidian!).
Poporul român – ca să nu-şi vicieze cumva semantica istorică, aglutinând semnificaţiile prin faimoasa „dubla intenţie a limbajului” – a scos pe furiş delaţiunea de la rubrica „denunzziata” şi a plasat-o în cea opusă, antagonistă: „anunzziata”. Altfel că ea se numeşte la noi băgare de seamă. Avertisment. Prevenire. Tragere de mânecă. Atragere de atenţie. Luare-aminte. Vigilenţă. În numele cărora, e limpede că nu puteam să ne dăm în lături de la nimic.
Luaţi, de pildă, prima delaţiune scrisă din civilizaţia autohtonă: „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către Hans Benkner, judele Braşovului” (1521). De fapt, un gest de prevenţie în care se simte neliniştea, îngrijarea, zbuciumul: „Tataie, ai grijă za lucrul turcilor, că dau năvală şiai pus-o de mămăligă!”. Abia acum constat însă că, de la trimiterea ei spre destinatar mai e puţin şi, iată, se face o jumătate de mileniu. Ca să vedeţi ce repede trece timpul!
Nici nu ştim când au trecut cinci sute de ani de viaţă a denunţului nostru naţional de top („într-o gamă variată”, vocală şi scrisă). Şi pricinos. Şi duios. Şi chirurgical. Şi pasional. Şi cu fereală. Şi la plesneală. Şi din dragoste. Şi din pacoste… Cu simţire, adică.
De-aia spun că sicofanteria de soi nu înregistrează componente în stare pură. Ea trebuie să fie ca o fiertură, care, ca să aibă gust (ooo, Doamne, nobila pâră cu ştaif!), e mai mult ca necesar să fie dreasă. Mai cu un pic de dragoste sau o fărâmă de dispreţ, mai cu un gând muiat în miere sau cu un strop de fiere. În fine.
Bref! Dincolo de toate atributele ei – etice şi estetice – delaţiunea română este, înainte de toate, pătimaşă. Altminteri, nu poate fi înghiţită!
Recomandările noastre
