Mă simt obligat să încep cu o mărturisire: am un defect major (celelalte 2.635 sunt minore!). Nu-mi plac platformele.
Sunt şi ridicole, şi nefolositoare (NOTĂ: Singurele întradevăr de trebuinţă sunt cele care întrerup o scară construită, la intervale de înălţime egale, numite „odihnă”, spre relaxarea muşchilor de la picioare. În rest…!).
Vas’zică, să te strofoci la ditamai cocoţul, să te aburci de-a-mpicioarelea, ţinându-te strâns, cu ambele mâini, de bare (deh! e un cod de bare şi aici!), şi, după atâta amar de trudă, caznă, chin, osteneală, sforțare, silință, strădanie, străduință, zbatere, tur de forță, opintire… ori cum veţi vrea dvs. să-i mai ziceţi (asta, atenţie! fără să punem la socoteală vertijul!), ei bine, odată ajuns sus, tu să faci ce?
Dacă tot ai izbândit să ajungi acolo, cu chiu cu vai, apăi, dragul moşului, în loc să deschizi braţele şi să urli titanician „I’m the king of the world!”, lăsând vântul să-ţi fluture pletele (cupletele şi fetele aflate, normal, în dotarea oricărui cutezător!), tu să nu găseşti altceva mai bun de făcut decât să-ţi dai drumul. Să te arunci în cap. Să te zvârli spre pământ, visându-te, doar pentru o clipă, pasăre.
Zău, mi se pare o nebunie. Cum spuneam, contraproductivă. Nu fabrică nimic. Nu rămâne niciun semn dincolo de frunte. Mai multe urme lasă apa pe aripile unei gâşte, decât platforma în conştiinţa publică. Măcar găina babei făcea acolo, o mărgică!
Singurul efect este unul de natură psihologică (însă care, deseori, intră pe teritoriul clinic şi devine diagnostic de psihiatrie!). Cum că, odată cocoţat pe platformă, ţi-a fost dat şi ţie să guşti din tăria înălţimilor, bucurându- te că ai intrat, chiar şi o clipă, în Agenţia de Icariat Artistic. Dar – aşa cum se întâmplă de multe ori – ţi-a luat Dumnezeu minţile. Şi le-a ascuns.
Acum, e un sezon bun pentru ele. Platformele fără fond răsar puzderie în jurul nostru, precum micozele(!) după averse. Ori, şi mai sugestiv, ca făgăduielile înainte de alegeri!
Recomandările noastre
