Cei interesați au putut parcurge, asta doar dacă au avut suficientă răbdare și mult umor, textul „Platforma România 100”, asumată de premierul Dacian Cioloș.
Jurnaliștii care își mai permit acte profesionale conforme cu propriile observații și simțăminte au șters pe jos, și cu textul, și cu autorul. Însăilarea, una demnă de un personaj desprins din Caragiale, care își dorește cu ardoare ca „tot românul să prospere”, conține o serie de idei puerile, mai potrivite pe post de răspunsuri „dezghețate” ale unui elev de liceu, confruntat cu un extemporal la economie politică pe subiectul „Cum ați vrea să fie țara în care trăim?”. Un lung șir de inepții banale, aflate sub semnul consacrat de pițipoancele care dezvăluie pe la emisiunile mondene secretul hidratării, chezășie a frumuseții și sănătății, acela de a bea apă multă, ideile premierului Dacian Cioloș sunt departe de orice poate fi numit Program de Țară sau de Guvernare. Dacă Cioloș a compus documentul despre care vorbim, în ideea de a fi lăsat în pace, de a nu mai trage nimeni de el s-o mai facă pe tehnocratulșef, ca să se ducă acasă la el, la Bruxelles, îl felicit! Cu greu vreunul dintre foștii premieri ai României ultimului sfert de secol, oricare dintre ei, ar fi putut așterne asemenea platitudini școlărești. Ce-i dorește Dacian Cioloș Romaniei? Păi, doar de bine: vrea o țară „fără corupție”, „cu o clasă politică responsabilă”, „guvernată cu bun simț”, „în care fiecare muncește și este plătit cinstit”, „fără sărăcie”, „cu o economie competitivă”, „cu adevărat educată”, „sănătoasă”, „care contează în Uniunea Europeană și în NATO” și, în sfârșit, „a tuturor românilor”. Pe copii, din păcate, i-a uitat. „O Românie cu multe Ouă Kinder gratis” ar fi fost un excepțional Punct 11 al „Platformei România 100”.
Ca și cum ridicolul nu ar fi avut accente suficient de stridente, nici nu s-au stins bine ecourile râsetelor, că a mai apărut una tare legată de aceeași temă a ideilor pentru țară. Dar care nu mai este de râs! Joia trecută, Nicușor Dan, liderul USR, a anunțat public faptul că-i va trimite lui Dacian Cioloș un program politic cu niște propuneri și a enumerat câteva. Am ales-o pe cea mai enormă, o prostie căt Ceahlăul, anularea imunităţii parlamentare.
Drept pentru care reiau și eu o explicație pe care am mai dat-o cititorilor noștri cu privire la ceea ce nu poate înțelege un Nicușor Dan, sau o Monica Macovei, sau alți tălâmbi în materie de democrație și pârghii de asigurare a ei.
Arătam acum mai bine de un an, cât puteam eu de clar, faptul că aceste concepte nu-s noi, nu le-au inventat românii ca să-i facă în ciudă Codruței Kovesi, Monicăi Macovei, sau lui Nicușor Dan, ci au o istorie de sute de ani și au apărut din necesități obiective, ca produs al evoluției ideii de stat democratic.
Prima dată în istorie, problema imunității parlamentare s-a pus în Anglia anului 1397. Atunci, în Camera Comunelor, la inițiativa parlamentarului Thomas Haxey, s-a adoptat un act care condamna politicile financiare ale regelui Richard al II-lea. Urmare, din ordinul regelui, Haxey a fost acuzat de înaltă trădare și condamnat la moarte. Reacția Camerei Comunelor a anulat sentința, iar Haxey a primit scuze de la rege. La început cutumă în Anglia, The Privilege of Parliament Act din 1603 și The Parliament Privilege Act din 1737 au consacrat inviolabilitatea parlamentarilor. În Franța, problema inviolabilității legiuitorilor a fost reglementată în Constituţia franceză din 1791. Aceasta a stabilit clar: reprezentanții poporulului nu pot fi arestați fără încuviințarea legislativului. De atunci încoace, atât imunitatea cât și inviolabilitatea în cazul parlamentarilor sunt prezente în mai toate constituțiile lumii civilizate.
Prevederi similare, cu privire la imunitate și inviolabilitate, apar în toate Constituțiile României de la 1866 încoace, fără excepție, inclusiv în cea actuală. Ceea ce nu înseamnă că parlamentarii nu pot fi cercetați și trimiși în judecată. Legea este clară în acest sens: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi ori arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte şi numai după ascultarea lor.”
Astfel, imunitatea și inviolabilitatea parlamentară nu-l protejează pe parlamentar, el poate fi urmărit şi trimis în judecată penală foarte bine, ci protejează respectarea voinței celor ce l-au ales pe parlamentar. Dacă lucrurile ar sta altfel, procurorii, magistrați care fac parte din Puterea Judecătorească, ar putea discuta seara ce majoritate să determine la votul din Parlament de a doua zi și să o realizeze prin arestări la prima oră a zilei. Mai mult, o Codruța Kovesi, în cuplu cu un general Florian Coldea - este doar un exemplu foarte la îndemână - ar putea da pe această cale o lovitură de stat în doi timpi și trei mișcări. Puterea Judecătorească ar avea la degetul mic, adică la discreția cătușelor, Puterea Legislativă, fapt de neconceput într-o democrație.
Desigur, instituțiile statului democratic și mecanismele prin care se asigură separarea și echilibrul lor nu sunt parte a științelor matematice, a algebrei sau geometriei, nici nu sunt subiect dat spre rezolvare la vreo olimpiadă de matematică. Dacă ar fi fost așa, Nicușor Dan, competent acum vreo 30 de ani în domeniul concursurilor școlare, ar fi putut emite opinii demne de toată atenția, valabile atât prin Africa, cât și în restul lumii civilizate, pentru că matematica nu diferă de la un continent la altul. Fiind, însă, clar pe dinafara subiectului, dar nevoit să aibă opinii, o soluție tot ar avea, aceea de a căuta răspuns la preocupările sale ce țin de stat și de drept în cărți, la specialiștii din domeniu, sau pur și simplu în efortul de a judeca logic și de bun-simț. Riscă, altminteri, să militeze tâmp pentru adoptarea de către România a unor sisteme fără nici cea mai vagă legătură cu democrația, unele care, prin Cornul Africii, consacră ideea de imunitate a fi doar o chestiune de rezistență la bolile transmise de țânțari.
Recomandările noastre
