Opinii EVZ
CUM A INSULTAT AMBASADORUL GERMANIEI POPORUL ROMÂN. RĂSPUNSUL GENERALULUI RĂDESCU: "MULTE DIN NENOROCIRILE care s-au ABĂTUT asupra ACESTEI ȚĂRI sunt DATORATE AMESTECULUI STRĂIN (...) în treburile noastre".
Ziarul Timpul de luni, 6 octombrie 1942 (la vremea respectivă cotidianele apăreau antedatate, 6 octombrie înseamnă, aflat pe piață în după amiaza lui 5 octombrie) publică, începînd de pe prima pagină, articolul de mai jos:
„Credincios și oțelit, Mareșalul Antonescu și-a ținut cuvântul dat” – a spus Baronul Manfred von Killinger Ministrul Germaniei în România, în cuvântarea rostită aseară la „ARO” –
Cu prilejul festivității tradiționale de prea mărirea Atotputernicului pentru recolta și belșugul dăruit în acest an, Baronul Manfred von Killinger, Ministrul Germaniei în România, a rostit aseară, 4 Octombrie, în fața Coloniei Germane din București și a reprezentanților Misiunii Militare Germane, adunate în sala ARO, următoarea cuvântare:
Compatrioți și compatrioate germane, Ca în toți anii, ne-am adunat azi, noi Germanii din Reich, în cercul nostru intim, ca să aducem laudă și mulțumire Cârmuitorului a toată făptura pentru întreaga Sa bunătate dăruită țăranilor-plugari și tuturor flăcăilor și fetelor pe care i-a ajutat cu toate puterile să dea rodul pîinii nu numai poporului german, ci și popoarelor ale căror țări au fost ocupate de noi în urma luptelor și care nu sunt în stare să hrănească prin propriile lor mijloace. Știm cu toții, că România este o țară importantă exportatoare de cereale. Mulțumim așadar din toată inima țăranului român pentru munca și osteneala al căror rod ne priește și nouă. Mulțumim Mareșalului Antonescu, prin sârguința și prevederea căruia s-au executat exemplar însămânțările de primăvară și adunarea recoltei acum. Mulțumim de asemenea d-lui Mihai Antonescu, Președintele interimar al Consiliului de Miniștri, precum și d-lui general Sichitiu, ministrul agriculturii și tuturor colaboratorilor lor.
Dar mulțumirea noastră se cuvine și soldatului român, care a purtat de grijă ca această bogată țară să nu fie încălcată și pustiită de hoarde dușmane. Precum Fuhrerul nostru, în cuvântarea sa de ieri, a mulțumit soldaților germani și celor ai națiunilor aliate, tot astfel voiesc să folosesc acest prilej spre a exprima în mod deosebit mulțumirile noastre soldatului român. Dar nu numai acestui soldat, ci și tuturor acelor care prin activitatea, destoinicia și vrednicia lor în diversele domenii economice, au dat maximum de rezultate, necunoscute până acum în istoria României. Aceasta, dragii mei compatrioți vreau s-o accentuez în mod deosebit.
Se aud uneori critici care vin și de pe buze germane, critici care sînt cu desăvârșire neîntemeiate. Dimpotrivă, glasul lor ar trebui să fie plin de laude. Milioane de tone de petrol au fost scoase din adâncul pământului și rafinate. Nesfârșite sute și sute de vase au pornit pe Dunăre în sus, milioane de cisterne au transportat prețioasa esență spre frontul de luptă. Cinci mii de trenuri cu trupe și material de război au fost îndrumate și trecute prin țară de către vrednicul personal român al Căilor Ferate, fără o singură nenorocire. Mii de tone de cereale, de porumb, de lemn de tot felul au fost furnizate și transportate. Toate aceste înfăptuiri nu se pot prețui îndeajuns.
Umăr la umăr luptă soldații români cu cei germani pe front, jertfindu-și tot ce au mai scump: viața, pentru Patrie și Neam. Soldatul român s-a bătut cu neasemuită vitejie și succesul cel mare n-a zăbovit. Credincios și oțelit și-a ținut Mareșalul Antonescu cuvântul dat, sprijinit de corpul ofițerilor și soldaților săi, pe care știe că se poate rezema. Dar aceasta s-a și subliniat ieri chiar de Fuehrerul nostru în cuvântarea sa.
Jertfe uriașe a adus soldatul român nu numai pentru a recuceri Basarabia și Nordul Bucovinei – românești – răpite în anul trecut, dar și în lupta împotriva ciumei jidovești internaționale: bolșevismul. Cu atât mai uimitor mi se pare azi, când unii caraghioși politici mai pun întrebarea: „de ce mai luptăm dincolo de Nistru?!” le dau eu astfel răspunsul acestor prieteni ai jidanilor și rușilor: „ca să nu vie din nou un tâlhar de codru să fure iarăși Basarabia, de aceea îl alungăm cât mai departe. Și de asemenea pentru ca tu, ticălos politic, să nu fii masacrat sau spânzurat într-o bună zi de prietenii tăi bolșevici de craca primului copac. De aceea, domnul meu”.
Dar soldatul român mai are de adresat câteva întrebări bârfitorilor și celor care se ascund și nu sunt capabili de nici o jertfă: – Cât ai subscris la împrumutul reîntregirii? – Ai respectat legile și n-ai speculat cu prețurile, ca ai mei să nu ducă lipsă în vreme ce eu mă lupt aici pe front? – Dar tu, cumpărând, n-ai depășit prețurile fixate, plătind peste puteri? – Ai oferit spre cumpărare mărfurile și grânele tale sau le-ai ascuns ca să dobândești mai târziu preț mai mare? – Ai depus banii tăi la bancă ca să lucreze astfel în folosul Națiunii? – Te-ai îngrijit de răniți și ai dat obolul proporțional cu averea ta? Căci jertfa pe care o aduc eu ca luptător pe front este de o mie de ori mai mare decât a ta.
Mi-e egal cum îmi răspunzi acum la aceste întrebări, căci asta nu schimbă nimic din victoria finală. Dar după marea biruință mă voi întoarce acasă și nu voi mai fi țăranul neghiob, drept care m-ai luat întotdeauna. O nu! – am mai învățat câte ceva din luptă și nevoi, prin moarte, biruință și prin jertfa mea. Eu am să vă pun aceste întrebări când mă voi întoarce acasă! Și ferească Dumnezeu pe acele mizerabile creaturi egoiste, care nu-mi vor putea răspunde mulțumitor!
Încă-odată aduc mulțumiri M.S. Regelui și Înaltei Case Domnitoare, mulțumiri Mareșalului Antonescu, mulțumiri d-lui Președinte al Consiliului, mulțumiri miniștrilor și tuturor colaboratorilor! Mulțumiri aduc țăranilor și muncitorilor și mulțumiri înainte de toate Atotputernicului care a binecuvântat ogoarele României și a sfințit armele soldatului român.”
Trecerea Nistrului a stîrnit în România critici din partea liderilor Opoziției și a unor personalități. În stilul său, definit prin îngîmfare ciocoiască față de români, pe care îi considera niște babuini ai vremii sale, ambasadorul Germaniei la București, cel căruia Tudor Arghezi, la sugestia lui Mihai Antonescu, i-a trîntit celebrul pamflet Baroane! îi insultă în acest discurs pe politicienii români care au cutezat să întrebe ce căutăm dincolo de Nistru făcîndu-i caraghioși politici, dar mai ales ticăloși politici.
România era aliatul Germaniei în Războiul împotriva Rusiei. Pe teritoriul României se aflau trupe germane. Manfred von Killinger trata România ca pe propria-i cameristă. Și cu toate acestea, un român are curaj să ridice sabia împotriva atotputernicului ambasador german la București. Românul se numește Generalul Nicolae Rădescu, cel care, în februarie 1945, ca premier al României, a cutezat să-i atace public pe liderii comuniști Gheorghiu Dej și Ana Pauker.
Generalul trimite lui Manfred von Killinger această scrisoare:
„Domnule Ministru,
Este de presupus că în momentul în care v-ați hotărât să dați publicității cuvintele rostite de d-stră în sala „Aro”, v-ați gândit și la răsunetul ce îl vor avea. Ați simțit nevoia să convocați la o adunare pe membrii coloniei germane din București. Erați negreșit în dreptul d-stră. Ați voit apoi să fie adusă la cunoștința publică cuvântarea ce le-ați ținut. Nici pentru aceasta nu vi se poate aduce de nimeni nici o vină. Dar ați crezut că, în această cuvântare, puteți spune lucruri – și încă de mare gravitate – care ne ating direct și ne privesc exclusiv pe noi românii.
Să pun în lumină ceea ce nu era îngăduit să spuneți, acesta este rostul scrisorii de față. Ceea ce se desprinde în primul rând din cuvântarea d-stră este impresia care rămâne, că în limbajul d-stră cuvintele au altă semnificație decât în mintea celorlalți, altfel nu s-ar putea explica cum unei înșiruiri de ofense i s-a dat titlu de „omagiu”. Ceea ce s-a publicat în ziare, dacă este vorba să se pună în concordanță titlul cu conținutul, ar fi trebuit să fie intitulat „Insulta României”, iar nu „Omagiul României”.
O altă constatare de făcut este că d-stră ați reușit să stabiliți un record neatins în lumea diplomatică. În adevăr, nu se cunoaște nici un caz când un reprezentant al unei țări străine să-și îngăduie insulta în masă a cetățenilor țării pe lângă care este acreditat. Mai mult încă: faptul să rămână fără urmări. D-stră ați avut curajul să o faceți, săvârșind astfel o strălucită performanță, de care cel puțin deocamdată puteți fi mândru.
Domnule ministru, am avut credința că multe din nenorocirile care s-au abătut asupra acestei țări sunt datorate amestecului străin suportat de voie sau de nevoie în treburile noastre. Din pricina împrejurărilor în care ne găsim, am socotit că nu este totuși acuma vremea de răfuială și m-am mulțumit să-mi frământ în tăcere gândurile și să-mi înăbuș necazul, fără să fac nici un gest de ostilitate din care să se vadă nemulțumirea celor din afară pe care îi cred vinovați.
Nimeni n-ar mai putea să-mi pretindă ca pe risc propriu, bineînțeles, să mai păstrez această atitudine și după ce mi-a fost dat să văd cum un străin, adăpostit ca așa-zis prieten, își ia îndrăzneala ca să arunce cu noroi asupra noastră, când voim să ferim țara de rele, aceasta pentru că i se pare că sunt încă sacrificii de făcut în folosul țării lui pe care noi nu le înțelegem și apoi nu mi-ar permite demnitatea mea de român și fost ostaș.
Mă număr, domnule ministru, printre acei nenumărați români care au săvârșit după părerea d-stră marea crimă de a crede că armata noastră ar fi trebuit să se oprească la Nistru și cărora le-ați aruncat epitetul de „politici ticăloși”. Sunt deci pe deplin îndreptățit să mă consider direct atins de elegantul d-stră calificativ. Așa fiind, ar trebui să mă simt cel din urmă dintre lași și acest lucru ați fi în drept să-l credeți și d-vstră despre mine dacă n-aș răspunde atacului d-stră, necugetat și insolent.
Și răspunsul meu va fi scurt. Nu poate fi ticălos patriotul român care, cu inima sângerândă de nenorocirile ce i-au copleșit țara, încearcă să-și exprime gândul asupra ceea ce crede că ar fi bine de făcut spre a fi înlăturate o parte cel puțin din suferințe. Ticălos este, domnule ministru, străinul căruia, neconvenindu-i atitudinea patriotului, profitând de situația privilegiată ce deține și nesocotind cea mai elementară îndatorire ce i-o impune ospitalitatea de care se bucură, nu se mulțumește să-i smulgă pâinea de la gură, spre a-și potoli el foamea, dar îl acoperă apoi de injurii și amenințări încercând astfel să-l înfricoșeze și să facă să amuțească glasul care grăiește adevărul.
N-ați mărturisit d-stră înșivă – ce prețioasă mărturisire – că rodul pământului acestei țări v-a prins bine? Că nesfârșite sute și sute de vapoare au pornit în susul Dunării, că mii și mii de tone de cereale și materiale au fost furnizate și transportate? Și mulțumirea pentru toate acestea sunt insultele pe care ni le aruncați? Ce s-ar fi întâmplat, domnule ministru, dacă în țara d-stră un reprezentant străin ar fi îndrăznit să săvârșească un asemenea fapt? Ne învinuiți apoi pe noi de bolșevism?
Noi am simțit gheara bestiei roșii înfiptă în trupul țării, așa cum n-a simțit-o nimeni, astfel că în sufletul nostru, în afară de ura adâncă împotriva bolșevismului, nu poate intra. Dar nu este cinism să ne învinuiți pe noi de un fapt pe care d-stră îl săvârșiți? Fiindcă ce altceva decât îndemn la bolșevism constituie cuvintele pe care d-stră, sub formă de întrebări puse în gura soldatului român, ați arătat în cuvântarea dumneavoastră că ați dori să le auziți din gura soldatului român.
Vă credeți puternic și abuzați, depășind orice măsură, de această putere trecătoare. Dar n-ar strica poate să vă amintiți că tot puterea lui Dumnezeu rămâne cea mai mare, iar pe acei ce i-o înfruntă nu-i lasă fără răsplată. Ca bun cunoscător al istoriei, știți apoi că domnia celor trufași n-a fost niciodată de prea lungă durată, astfel că s-ar putea întâmpla ca într-o zi trufia d-stră să fie înfrântă. Ziua aceasta domnule ministru, va fi ziua răzbunării tuturor acelora pe care i-ați apăsat și batjocorit. Iată răspunsul pe care m-am simțit dator să-l dau cuvântării d-stră.
Ss/General adjutant N. Rădescu”
Scrisoarea a fost reprodusă din volumul Un sfert de veac de urmărire: Documente din dosarele secrete ale generalului Nicolae Rădescu. Documente selectate și editate de Monica Grigore, Oana Ionel, Dragoș Marcu. Studiu introductiv de Prof. univ. Dr. Gheorghe Onișoru, volum apărut la Editura Enciclopedică, în 2004.
Pentru această scrisoare, pe 22 octombrie 1941, generalul Rădescu e internat în Lagărul de la Tîrgu Jiu. Pe 29 septembrie 1942, e eliberat din Lagăr. Cam puțin în materie de pedeapsă, dacă ne gîndim că viața în Lagărul de la Tîrgu Jiu, mai ales pentru personalități nu era atît de grea după cum s-ar crede din termenul de lagăr.
Ca și în cazul lui Arghezi, Mareșalul s-a văzut obligat să întreprindă ceva pentru a-i da satisfacție lui Von Killinger, care făcea crize de furie la astfel de provocări. Măsura ne lasă să înțelegem că Mareșalul nu se da în vînt să-i facă pe plac ambasadorului german la București, a cărui aroganță îl deranja și pe el. Rămîne însă pentru Istorie gestul de mare onoare și mare curaj al Generalului Rădescu, dovadă că nu toți românii sunt babuini.
Recomandările noastre
