Acoperit de hărmălaia de după Brexit, evenimentul acestei săptămâni îl reprezintă restabilirea relațiilor diplomatice ale Turciei cu Rusia și Israelul. O excepțională analiză a lui George Friedman.

Turcia a făcut pe 27 iunie două lucruri foarte importante. Primul, a prezentat scuze Rusiei pentru doborârea, în noiembrie trecut, a avionului rusesc de luptă în spațiul său aerian. Al doilea, a anunțat normalizarea relațiilor cu Israelul. Relațiile fuseseră rupte în urma unui incident între o flotilă turcă ce se îndrepta spre Gaza și forțele speciale israeliene, incident în care mai mulți turci au fost uciși.

Cele două acorduri reprezintă o măsură importantă pentru atenuarea tensiunile cu cele două țări și ele schimbă încă o dată situația geopolitică din regiune.

Din punct de vedere istoric, Turcia a fost apropiată de Israel și rivală a Rusiei. În timpul Războiului Rece, Turcia a fost membră a NATO și un factor-cheie de contracarare a rușilor.

Rivalitatea dintre Rusia și Turcia își are originea în dorința de dominare a celor două țări în Marea Neagră și în zonele învecinate.

În ceea ce privește Israelul, regimul secular din Turcia avea interesul să se protejeze pe sine și de lumea musulmană, de arabi în mod deosebit. De aceea, cele două țări au cooperat din punct de vedere politic și militar.

Intervenția militară rusească în Siria a perturbat relațiile Turciei cu Rusia, care pentru o perioadă au fost amicale, datorită intereselor mutuale în domeniul energiei. Turcii erau opozanții regimului lui Bashar Al-Assad. Rușii doreau să-l protejeze.

Când aviația rusă a început bombardamentele împotriva forțelor anti-Assad din Siria, turcii au văzut în asta o amenințare la adresa intereselor lor și au transmis un semnal prin doborârea avionului rusesc. Semnalul s-a soldat cu ruperea relațiilor.

Apariția unui regim islamist în Turcia a dus la ruperea relațiilor cu Israelul. Islamiștii au căutat să îi promoveze pe musulmani în guvernul turc. Conducerea Turciei a observat creșterea valului de islamism și a apreciat că dominația seculară nu mai era justificată. Pe măsură ce rolul musulmanilor creștea, regimul turc a căutat să își alinieze acțiunile cu opinia publică islamică. A făcut-o trimițând o flotilă cu provizii către Gaza, zonă controlată de Israel. Sfidarea la adresa Israelului și morții care au rezultat în urma intervenției israeliene i-au adus Turciei credibilitate printre islamiști.

Totuși, incidentul a pus Turcia într-o poziție foarte ingrată. Relațiile cu Statele Unite erau deja tensionate de lipsa de disponibilitate a Turciei de a urma politica americană în regiune.

Israelul este o importantă putere zonală și are interese în Siria, de exemplu, care s-ar putea armoniza cu cele israeliene, dacă incidentul cu flotila ar fi uitat. Iar rușii aveau o nevoie vitală de scuze pentru avionul doborât, din motive politice interne. În ceea ce privește Siria, Rusia și-a dori ca Turcia să îi fie mai puțin ostilă lui Assad, deși acest lucru este puțin probabil să se realizeze.

Turcia nu își permite să aibă relații proaste cu SUA, Rusia și Israelul, în același timp. Statele Unite au fost destul de mulțumite de ruptura dintre Rusia și Turcia și de dorința Turciei de a trimite forțe limitate în Siria. Din punctul de vedere al Statelor Unite, o Turcie anti-Rusia este o Turcie pro-americană. Însă, pentru a-și stabiliza poziția în regiune, Statele Unite au făcut presiuni asupra Turciei și Israelului pentru a se reconcilia.

O înțelegere cu Israelul este riscantă. Jihadiștii vor vedea în asta un nou semn de trădare, ceea ce s-ar putea solda cu noi atacuri teroriste în Turcia (la numai câteva ore de la postarea comentariului lui Friedman, Istanbulul a fost zguduit de groaznicul atentat de la aeroportul Atatürk – n.r.). Însă, dată fiind izolarea sa în regiune, Turcia avea nevoie de sprijinul Statelor Unite, iar Statele Unite doreau ca Turcia și Israelul să colaboreze. Turcia avea nevoie de o acoperire, astfel încât să poată trimite provizii în Gaza, în urma unei slăbiri a blocadei israeliene. La rândul său, Israelul are numeroase beneficii economice și strategice.

Însă înțelegerea i-a lăsat pe turci cu o Rusie ostilă. Așa cum spuneam, Statele Unite nu erau deranjate deloc de asta, însă Turcia da. Ankara s-a trezit blocată în alianța americană cu Israelul și în alianța anti-rusă cu Polonia.

Dacă lucrurile ar fi continuat pe această linie, ar fi însemnat ca Turcia să revină la aproximativ aceeași poziție pe care o deținea în timpul Războiului Rece: un pion al politicii americane.

Așa că Turcia a combinat acordul cu Israelul cu scuzele către Rusia. Președintelui Recep Tayyip Erdogan nu îi face plăcere să prezinte scuze, iar opinia publică turcă le va vedea ca o capitulare.

Însă alternativa ar fi fost să piardă orice libertate de mișcare în regiune. Scuzele către Rusia deschid porțile către cooperarea cu Kremlinul, însă nu înseamnă că această cooperare se va și realiza. Este însă un semnal pentru Statele Unite să nu ia Turcia ca pe un vasal de la sine înțeles.

Trebuie notat că israelienii flirtează cu rușii de câteva luni bune. Iar rușilor le era de folos să apară în postura de pacificatori. Evident, Israelul a discutat cu Rusia pe subiectul Turcia. Însă Israelul are nevoie de un protector extern, iar Rusia nu are nici anvergura, nici stabilitatea de a-i oferi Israelului ceea ce are nevoie. Totuși, evitarea dependenței totale de Statele Unite era necesată pentru Israel.

Există două unghiuri pentru a privi aceste evenimente: cel dintâi este că, într-o regiune complexă, care necesită o abilitate execepțională din partea tuturor jucătorilor, puțini dintre ei au iscusința turcilor. Vor mai asisata la multe manevre și replieri în viitor.

Al doilea, se bazează pe previziunea noastră că Turcia va deveni puterea dominantă în regiune. Conștiente de aceasta, Statele Unite vor încerca să o țină prizonieră într-o relație închisă. Însă Turcia nu își permite așa ceva, dacă dorește să fie o putere majoră. Ea consideră că toate relațiile trebuie să fie temporare, și că nu trebuie să pleci acasă cu băiatul care te-a scos la masă.

Această strategie îi va dezorienta pe cei care consideră că politica înseamnă claritate. În cazul Turciei, dimpotrivă, politica externă constă în a complica problemele cât mai mult posibil. Și asta a și făcut.