Documentele programatice ale Federaţiei Ruse, de la Strategia Naţională de Securitate, Doctrina militară şi Strategia de Politică Externă au început să noteze, în mod gradual, politicile occidentale pe care Rusia lui Putin le consideră ameninţări la adresa securităţii sale, începând cu democratizarea, societatea deschisă şi liberalismul democratic.
Ulterior, SUA, NATO şi UE au îmbrăcat pe rând haina unui adversar din ce în ce mai bine definit, respectiv au fost sancţionate în aceste documente componentele politicilor pe care Moscova le consideră ameninţări la adresa sa.
Nu întotdeauna componenta militară a contat, din contra, democratizarea statelor din vecinătatea sa de către Occident a fost considerată o ameninţare, ţinta fiind cu precădere UE, vina fiind pusă pe influenţa regimului liberal democratic din vecinătate asupra propriilor politici. Rusia lui Putin a refuzat să permită ca modelele libertăţii şi prosperităţii să se apropie de frontierele sale mergând până-ntr-acolo încât a menţionat în documentele programatice că modelul de societate, regimul şi democraţia în statele foste sovietice devin subiect al unui drept de supraveghere a Moscovei. De frica liberal-democraţiei şi a revoluţiilor colorate.
Această tentativă a Rusiei de a limita suveranitatea şi accesul la regimuri democratice în vecinătatea sa trădează o altă realitate, reflectată mai nou în toate scrierile, declaraţiile publice şi materialele mediatizate ale politicienilor de prim rang, deţinătorilor de funcţii publice sau ale experţilor de toate culorile din Federaţia Rusă, care califică SUA, NATO şi UE ca şi duşmani. Replica pe care o vedem constant a tuturor cancelariilor occidentale este aceea de a afirma că Rusia nu este un duşman, chiar dacă sancţionează politicile revizioniste şi revanşarde ale Rusiei, utilizarea forţei pentru modificarea frontierelor – vezi anexarea Crimeii, ocuparea Osetiei de Sud şi Abhaziei, regiuni ale Georgiei, agresiunea militară din Estul Ucrainei – ca şi ameninţarea cu utilizarea forţei – vezi reacţiile la anunţul de operaţionalizare a facilităţii de la Deveselu. Deci Rusia nu este un duşman, dar politicile sale, cu certitudine, aduc ameninţări la adresa păcii şi a stabilităţii în lume şi în regiune. Mai noi, pretenţiile sale în Siria şi Orientul Mijlociu, dorinţa de a intra cu trupe speciale în Siria pentru a apăra şi extinde teritoriul controlat de regimul Al Assad, probează această înclinaţie.
De altfel, ideea unei Europe bipolare s-a conturat de multă vreme, încă de la Protocolul Meseberg. Atunci, Rusia lui Medvedev propusese formula de acord pe securitate UERusia la nivel de preşedinte de Comisie- Înalt reprezentant contra rezolvării conflictelor îngheţate. Iar buna credinţă era verificată în conflictul din Transnistria. Rezultatul a fost nul, dar am văzut atunci dorinţa clară a Rusiei de a avea bipolarism, veto pe probleme de securitate în Europa şi ruperea legăturii transatlantice, eventual expulzarea SUA afară din Europa.
Ideea bipolarismului se validează şi mai mult astăzi, când Rusia lui Putin propune o nouă Ialta între cei mari, cu Germania-Franţa sau SUA, în aşa fel încât să fie stabilite linii roşii şi sfere de influenţă din nou în Europa. Or, preambulul fiecărei declaraţii finale a summitului NATO şi viziunea UE este cea a unei Europe întreagă, liberă şi paşnică. Fără linii de demarcaţie, fără ziduri noi. Însă Rusia lui Putin dovedeşte tot mai mult că are nevoie de un duşman, mai întâi pentru a ţine controlul strâns asupra propriei populaţii, o coeziune forţată pentru a înfrânge duşmanul extern, apoi pentru a-şi valida propriile ambiţii de superputere, prin comparaţie cu duşmanul ales, în fine, pentru a avea reguli clare de dominaţie în spaţiul post-sovietic cel puţin, deşi şi Europa de Est şi Balcanii de vest sunt consideraţi tot ca o zonă gri de către Moscova. Altfel de ce ar fi reacţionat ca din gură de şarpe la invitarea în NATO a Muntenegrului, când state mai la Est, ca România şi Bulgaria, sunt deja membri?
Deci Rusia vrea şi are nevoie de un duşman. De linii de demarcaţii în Europa. De dominaţie şi recunoaşterea unui statut excepţional de superputere şi sferă de influenţă, cu limitarea suveranităţii între vecinii săi. Probabil că Europa va trece şi prin etapa unui nou zid în anii viitori. Totul este ca trecerea spre noua frontieră între Occident şi Rusia, undeva în Estul Ucrainei, să se facă fără prea mare tangaj şi fără să izbucnească vreun nou război.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
