„La liceu era timid, liniștit, visător... Nichita stătea în ultima bancă, pe rândul din mijloc și adora glumele, pe care le cultiva într-un cerc restrâns de prieteni. Își crea mereu propriul univers, iar la Cercul Literar se dădea în vânt după satira versurilor lui George Topârceanu, un autor care nu se preda atunci la școală”.

Cu prilejul unei șuete consumate anul trecut în compania regretatului Constantin Enciu, pe atunci unicul profesor în viață al marelui Nichita, acesta ne-a dezvăluit aspecte prea puțin cunoscute din viața de liceean a îndrăgitului poet. „Țin minte că, ori de câte ori îl ascultam la limba română, Nini, cum era alintat de apropiați, afișa un calm desăvârșit. Asculta atent întrebarea, apoi construia pe loc răspunsuri proprii, adânci, departe de linia programei oficiale. În recreații umbla doar cu gașca lui, era un neobosit creator de universuri, în care se retrăgea cu prietenii intimi. Cu ei glumea, cu ei râdea. El impunea regulile pe care ceilalți le respectau poate și din dorința de a rămâne în preajma lui. Avea un farmec aparte, atrăgea... În rest, la clasă, la ore, rămânea un visător, nici măcar nu-l interesau notele. În liceu era mai degrabă timid, modest, nu ținea să se evidențieze. N-aș putea spune că roiau fetele în jurul lui Nichita. Doar învăța la un liceu de băieți, așa era atunci, în anii ‘50”, rememora Constantin Enciu, profesor de limba și literatura română și omul care i-a avut ca elevi, de-a lungul stralucitei sale cariere, pe criticul Eugen Simion (coleg de clasă cu Nichita Stănescu) sau pe Toma Caragiu.

„Cele mai frumoase ore, atât pentru mine, cât și pentru liceeni, erau cele pe care le petreceam împreună la Cercul Literar. Se lăsase prins și Nichita în vraja acelei companii. Aduceam de acasă patefonul, le puneam muzică clasică și le vorbeam despre curentele literare, despre simbolism, clasicism, romantism și despre tot ce nu puteam discuta în școală. Țin minte că, la finalul unui asemenea curs atipic, Nichita a venit la mine și m-a întrebat dacă poate pregăti, pentru întâlnirea următoare, o temă legată de George Topârceanu. Ninișor era convins că umorul și sarcasmul lui Topârceanu ascund sensuri mai adânci, pe care el se angajase să ni le dezvăluie. Am zâmbit mulțumit. Ulterior, și-a prezentat, entuziast, eseul despre Topârceanu. A fost un succes apreciat”.

Constantin Enciu a ținut să evidențieze, la finalul dialogului nostru, o trăsătură care - credea regretatul dascăl - a definit caracterul celui care a fost poetul Nichita Stănescu: „M-am întâlnit de multe ori cu Nini, inclusiv când devenise cel mai cunoscut elev al liceului, vârful generației sale. Niciodată, dar niciodată nu mi-a dat impresia că nu și-a păstrat modestia. Din contră. Nichita a fost un om modest, cu bun simț, generos. Ca scriitor - consider că va rămâne unul dintre cei mai mari ai literaturii noastre. N-aș putea numi o linie conducătoare în creația sa, pentru că a scris diferențiat de la o etapă la alta a vieții. Poeziile sale, însă, completează pur și simplu limba română. S-a oprit prematur din munca sa, dar, cu toate acestea, ne-a lăsat moștenire o operă consistentă și valoroasă”.

Profesorul Constantin Enciu, „Papa Enciu”, cum era alintat de generații întregi de elevi pentru bunătatea sa, s-a stins din viață în urmă cu aproape două săptămâni, la vârsta de 96 de ani, fiind înmormântat la Ploiești.

Dacă n-ar fi trăit risipindu-se, Nichita Stănescu ar fi împlint astăzi 83 de ani. S-a stins însă într-o zi de 13 decembrie a anului 1983, iar poezia românească a rămas, cu siguranță, mai săracă, mai pipernicită.

Mai jos, câteva răspunsuri esențiale, marca Nichita Stănescu:

Ce este viața? Când începe și încotro se îndreaptă?

În toate părțile deodată, zise

Cel fără părți.

Într-o singură parte, zise

Partea.

Ce este?

Cum, ce este?

Este, pur și simplu.

Adică E, adică S, adică T, adică E.

Primul E mai vechi decât ultuimul E.

Atât.

Mulțumim, Nichita. Odihnește-te în pace!