Să fii prețuit de semeni aș zice că este dorința nr. 1 a oricărui om. Dincolo de energia desfășurată de cineva pentru a ajunge într-un post bun, într-o poziție socială cât mai înaltă, se află de fapt o mare frică de a nu rămâne în afara grupului.
Oroarea de ratare nu este decât o versiune a fricii de singurătate, mai precis de a nu avea niciun fel de public. Or, meseria de dascăl constituie cea mai ușoară cale de a urca pe podium. În fața clasei, un profesor devine cu ușurință „regele” elevilor săi, adesea tiranic, adesea viclean, histrionic sau transformat într-un Sfinx, fericit că nimeni nu-i dezleagă enigma. Dintre toate aceste versiuni de dascăl, de care am avut parte în perioada mea școlară, mi-a displăcut cu precădere învățătorul de ostentativă bunătatea, care-ar fi făcut orice, numai să capete adulația elevilor săi. Este vorba despre acel profesor pe care îl iubește toată lumea, dar care nu te învață mai nimic. Tolerant până la ștergerea granițelor dintre discipol și învățător. Gata să-și petreacă timpul liber cu elevii, amator de excursii, amator de agape și de prietenii, uneori memorabile, profesorul confesor, serviabil, cu ochi de câine devotat. Pe care nu poți să nu-l iubești. De la un astfel de om înveți adeseori micile plăceri ale vieții, exact acelea care se uită cel mai repede.
Profesorul pe care-l am în minte se numea domnul Vivi, un om gata să se trezească noaptea pentru a-și aștepta elevii la gară, pregătit cu pachețele cu mâncare, grijuliu față de micile necazuri, la curent cu biografia elevilor săi, bucuros să stea de vorbă la telefon cu familia și chiar cu toate neamurile acestora. Pentru el nu conta școala, nu contau ceilalți profesori. Clasa lui, oricare ar fi fost în acel moment, devenea un fel de cetate închisă, iar domnul Vivi - un domn perfect, întruparea bunătății și-a omeniei. Domnul Vivi, transformat în măscărici, știa să-și distreze elevii. El știa să-și povestească viața ca pe un roman foileton și să transforme nemulțumirea câte unui elev într-un caz de importanță generală. Domnul Vivi preda geografie, dar nici în ziua de astăzi nu știu dacă avea sau nu pregătire solidă în domeniul respectiv. El știa bine traseele de munte, cunoștea obiectivele turistice din marile capitale ale lumii și, desigur, detesta manualele școlare și informația din cărți. Nu mai trebuie să spun că domnul Vivi era cel mai îndrăgit profesor. Toată suflarea liceului îi iubea pe domnul Vivi.
O să spuneți că ați avut un astfel de profesor, căruia îi purtați o amintire frumoasă. Bineînțeles, știți că n-ați învățat nimic de la el, dar măcar era de gașcă și un super om.
Acest bărbat admirabil a creat un model social. Mulți dintre elevii săi își doreau să ajungă exact ca el. Foarte mulți și-au propus să depășească modelul, dar așa cum se întâmplă adesea, fără să știe acest lucru, au rămas în stadiul de imitatori ai simpaticului domn Vivi. Pentru că primejdia cea mai mare, din punctul meu de vedere, nu este incultura unui profesor (și ea destul de primejdioasă), ci capacitatea unui dascăl de a intra pentru totdeauna în acea matrice în care își face update personalitatea unui om.
Și cu ce-ar fi nociv un ins atât de simpatic cum era domnul Vivi? Ei bine, aș zice că a creat o nucă seacă și poleită - modelul unui om fără consistentă. Din bunătatea lui a ieșit, ca de sub o celebră manta, această turmă de băieți simpatici, care ne conduc astăzi. Mulți dintre ei sunt oameni înțelegători, gata să închidă ochii în fața greșelilor celuilalt, ceea ce pare destul de normal. Dar profesorul, ca și conducătorul, ar trebui să rămână o autoritate, nu un amic de petreceri. Un dascăl este un om cu viziune, care are în în minte planul general. E un arbitru discret, pentru că în mâinile sale se află tabla de legi.
Vreau să spun că mulți dintre cei care ne conduc sunt oameni bine-intenționați, numai că în loc să urmărească proiectul social, își manifestă acut nevoia de-a fi pe scenă, căutând acel public, după care tânjea d-l Vivi.
Recomandările noastre
