Cornel Regman (1919– 1999) a avut faimă de critic literar sever și nemilos. Faimă justificată. Pe uşa poetului Aurel Rău, pe vremea când era redactor-şef la Steaua, s-a scris la un moment dat „Nu intraţi, Aurel Rău!”. Era doar un joc de cuvinte. Pe uşa lui Cornel Regman s-ar fi putut scrie cu îndreptăţire „Nu intraţi, critic rău!”.

Comentariile sale se citeau, tocmai de aceea, cu plăcere. Nu era vorba, în scrisul său, de o răutate reală, ci de una jucată, folosită ca instrument critic. Textele literare erau încercate prin muşcare, aşa cum erau încercate pe vremuri monedele pentru a se constata dacă sunt de aur sau doar poleite cu aur.

Cornel Regman a practicat (cu atâta fervoare, încât unii cred că a inventat) un gen nou: critica criticii. Îmi aduc aminte titlul unui articol al său din revista „Tomis” din Constanţa: „Îngerul a strigat, criticii s-au predat”. Chiar aşa se întâmplase. La apariţia romanului lui Fănuş Neagu, „Îngerul a strigat”, s-a declanşat un adevărat cor de elogii critice (pentru că autorul se bucura de simpatia multora) ignorându-se construcţia defectuoasă a romanului.

Eram redactor la revista „Tomis” la începutul anilor ‚70, iar Cornel Regman, care frecventa Constanţa în calitate de conferenţiar universitar la Institutul Pedagogic, venea uneori în vizită în redacţie. Aproape de fiecare dată Constantin Novac, redactorul-şef al revistei, şi Nicolae Motoc, redactorul şef-adjunct, îl invitau pe ilustrul oaspete, dar şi pe tinerii (24-25 de ani) redactori Mirela Roznoveanu şi Alex. Ştefănescu, la un restaurant. Acolo se crea repede o atmosferă de jubilaţie, alimentată de fanteziste proiecte literare şi de schimburi de replici spirituale. Oaspetele de la Bucureşti, bombănitor-jovial, trecea în revistă viaţa literară din Capitală, schiţa, cu mare vervă, portretele unor scriitori şi, mai ales, lansa calambururi, atent la reacţiile noastre. Dacă avea succes cu un joc de cuvinte, şi-l nota conştiincios întrun carnet, scos din servieta lui de piele. Pe atunci, tânăr fiind, mi se părea meschină această grijă de a păstra ceea ce fusese creat pentru o clipă. Era ca şi cum cineva ar fi adunat pahare de unică folosinţă. Astăzi, însă, gândesc altfel (deşi am rămas în continuare, practic, un risipitor) şi anume cred că ar fi bine să notăm replicile inspirate care se spun cu prilejul întâlnirii unor scriitori.

Eram de faţă când Cornel Regman, vorbind de românii aflaţi în vizită în Germania, a spus că aceştia „beau bier cu fugiţii”. Ce-am mai râs cu toţii atunci! În afară de spectaculosul joc de cuvinte, era şi trimiterea la o realitate politică, trecută sub tăcere de autorităţile comuniste.

Prin grija lui Ştefăniţă Regman, fiul lui Cornel Regman, s-au editat și reeditat butadele acestuia.

Este o delectare să citeşti (sau să reciteşti) „aforismele vesele şi triste” ale lui Cornel Regman (pe multe, cum spuneam, le-am şi auzit, rostite chiar de autor). Ceea ce atrage în mod special atenţia, judecând retrospectiv, este marea cantitate de dinamită politică aflată în unele dintre ele.

Iată, ca remarcă, o referire la mortificarea presei în timpul lui Ceauşescu: „Cu România liberă asta, doar la «Decese» ce mai e niţică viaţă!”. Sau iată o evaluare (datând din 22 decembrie 1987!) a binefacerilor comunismului: „Fiind «eliberaţi» mai târziu decât ruşii, suntem cu 30 de ani în urma înapoierii lor. Dar avem – pe cât se pare – toate şansele să-i ajungem şi chiar să-i întrecem”. 

Mai transcriu câteva: „Industria română e sublimă, dar ne omoară cu desăvârşire.”; „Televizorul la noi – o adevărată cutie a Pandorei. O deschizi şi năvălesc lighioanele”. „În România, tot ce nu există este din import, iar tot ce există este de export”.

„Se spune despre norocoşi că au mâncat c... când au fost mici. Realitatea e că pentru a fi «norocos» sub comunişti trebuie să mănânci c... tot timpul”.

Ironiile la adresa a ceea ce s-a întâmplat în România după 1989 sunt şi ele caustice: „Bucureşti – spaţiu mineritic...”. „Azi în Timişoara, poimâine în toată ţara!”.

Când se întoarce la literatură, autorul este, bineînţeles, în elementul său: „Un nebun (poetul) aruncă o piatră în apă şi zece hermeneuţi sar după ea”. 

„Formulă de început pentru un roman proustian românesc: «Păi să tot fie...»”.

„Iambicul Doinaş, trohaicul Regman, tetrasilabicul Ioanichie, dactilicul Balotă, tactilicul Nego(iţescu)!”.

Comentând aceste sarcasticnăstrușnice jocuri de cuvinte, Alexandru Paleologu subscria cu entuziasm la mefienţa lui Cornel Regman faţă de „metoaghele moderne” ale „noii critici”: „De moftologii puritani şi maoişti, de iacobinii teoretizanţi, pedanţi şi «actanţi» ai structuralismului, neostructuralismului, textualismului, transtextualismului, postmodernismului, el, mucalitul, hâtrul, duhliul şi omul de spirit nu putea şi nu poate decât să se amuze”.

Dar tot Alexandru Paleologu lăuda, în mod curios, cartea lui Cornel Regman despre Ion Creangă, carte în care specialistul în riculizarea moftologilor devine el însuşi – temporar şi inexplicabil – un moftolog (vorbind, de pildă, despre „dispunerea materiei epice într-un sistem de doi timpi, care ia câteodată aspect de catabază şi anabază”).