Artistul Tudor Jebeleanu – graficianul stilat, caligraful inteligent, simpaticul om de lume, prietenul devotat, boemul spumos, bon viveur-ul şarmant şi strălucitul causeur – a suferit, acum câţiva ani, un foarte grav AVC (accident vascular cerebral).
Previziunile medicilor au fost atunci extrem de prudente şi de reţinute, astfel că a stat timp de 3 luni ţintuit pe patul de spital, vegheat zi şi noapte de soţia lui, Delia Pavlovici şi de fiul lor, Luca. A primit totul cu seninătate. Delia (alter ego-ul lui, conversaţia e între mine şi ea, dar e ca şi cum aş vorbi cu amândoi odată, cu o entitate osmotică!) îmi spune că, atunci, nu s-a plâns o clipă. N-a jelit. Nu s-a văitat deloc, deşi a avut dureri groaznice. Nu s-a lamentat, nu s-a ogoit. Dimpotrivă, accidentul l-a îndârjit.
„Stai puţin!”… „Stai puţin!” – e una dintre rarele sintagme posibile pe care le poate emite (ah, şi mai e „Bărbate!”, în timp ce-ţi strânge mâna cu tărie, mormăind „Oh, oh, ooooh!”), cerându-ţi parcă răgazul de a-ţi spune ceva… Îi răspund râzând că noi stăm, nu-i nicio problemă, avem răbdare, îl aşteptăm să ne vorbească, oricât, chiar şi un secol, să ne spună ceva, să ne ţină în felul lui (uneori hamletian, alteori caragialean), cu aceeaşi voce blândă, una dintre binecunoscutele lui tirade, care începeau negreşit cu apelativul „Bătrâne!”. Articulează greu, se enervează pentru că nu-i iese cuvântul, dă cu palma în masă şi cere ajutor, din priviri, Deliei, singurul şi cel mai autorizat traducător al lui. Când ne revedem, ne îmbrăţişăm – ultima oară a fost acum doi ani, la Ateneu – ochii i se umplu din nou de lacrimi.
Îi spun că e neschimbat şi, într-adevăr, în afara bărbii mai albe şi a unei străluciri mai pleşuve a capului (dar îi spun că nu-i nicio nădejde, tuturor ni se întâmplă asta!), Tudor îşi păstrează neatinsă limpezimea privirilor acelea năstruşnice (un pic şui şi pişichere!), aerul de „gamin” pus pe şotii, de hoţoman ştrengar (dintotdeauna, a avut atitudinea aceea a unui copil năzdrăvan, care, cu hoţoaica, se înalţă peste gardul vecinului şi fură din pom o pară!). Dar stă drept pe canapeaua comodă a braseriei unde ne-am dat întâlnire. Mâinile împreunate, pe masă, doar până la jumătatea antebraţului. Are acel „maintien” sobru al cârciumii stilate, cunoaşte – printr-o practică îndelungată şi, poate şi prin „codul” transmis de tatăl său, de la antologica sa masă din restaurantul Uniunii Scriitorilor – manierele şi pretenţiile aşezării cum se cade în public, l’usage du monde, cum s-ar zice.
Au urmat ani întregi de suferinţă, de recuperare, de scrâşnete, de crize nervoase şi, mai ales – îmi spune Delia – de singurătate. „Ştii, când eşti bolnav, resimţi un fel de îndepărtare de centru. Eşti împins din ce în ce mai tare spre margine. Devii periferic…”. Îmi dau seama. Cunoscuţii te evită, prietenii – sub pretextul că te protejează şi nu vor să-ţi provoace şocuri – te vizitează tot mai rar, adevărul însă e că le este frică(!). Pentru ei. Pe cei câţiva, îi numără pe degetele de la o mână: Horia (constant şi nelipsit!), Volo (care, când vine în România, o dată pe an, îşi stabileşte „headquarter”-ul la ei acasă), Mircea C. şi Mircea M. (atunci când acesta ajunge în Bucureşti!). „E foarte trist…!” – îmi spune Delia, apoi, se ridică şi iese la o ţigară.
„Aerul cu diamante”? – o întreb pe Delia despre cartea pusă la cale, în 1980, de patru copii teribili ai poeziei anilor aceia şi prietenul lor, un artist al văzului, el, Tudor, care a asigurat grafica şi întreaga concepţie artistică. Îmi răspunde: „S-a risipit… Nino şi Traian nu mai sunt. Mircea e tot mai ocupat. Iar Florin nu a venit nici măcar o dată să-l vadă, de la accident.”. Când aude, mâhnirea îl copleşeşte iarăşi pe Tudor şi are un gest. Ridică mâinile şi priveşte în sus. La Cer. Apoi, flutură o palmă, cu sensul de „Passons!”.
Dar, după ani întregi de recuperare şi de eforturi supraomeneşti, de disperanţă şi de exerciţii tenace, de luptă acerbă şi încleştare sălbatică, iată că miracolul e pe cale să se producă. Tudor desenează din nou. Ţine din nou tocul cu tuş. De sub mâna lui stângă, ies minunăţii fabuloase (îi spun că liniile tremurate sunt uneori mai misterioase decât cele trasate sigur, dar el nu e de acord!) – şi sunt câteva zeci – pe care Delia le difuzează pe internet. Sutele de reacţii entuziaste sunt apoi reportate şi transmise lui Tudor. Îi râd ochii. Mai reuşeşte un pas. Înainte de a ne despărţi, pe caz de nefirească(!) furtună, îi spun lui Tudor că a mai făcut una nefăcută. A răsturnat versul final din faimosul poem al tatălui său, „Hannibal”.
Adică, nu „Şi n-au învins”. Ci, invers: „Şi au învins”. Tudor Jebeleanu, Delia Pavlovici şi fiul lor, Luca, sunt învingătorii.
Recomandările noastre
