Baronul Francisc von Neumann este un nume legendar pentru Arad. Povestea fugii sale în străinătate, în 1948, este evocată de Dan Ciachir.
În martie 1979, având de făcut un drum la Arad, am fost sfătuit să iau prima cursă de avion de pe această rută, care decola dis-de-dimineaţă din Bucureşti, întrucât aparatul era un BAC 111 ce urma să fie produs în România sub licenţă britanică. Până atunci nu mai zburasem decât cu IL 14 sau AN 24, avioane ruseşti, care goneau mult pe pistă şi făceau un zgomot infernal înainte să se desprindă de pământ.
Paradoxul zborului cu BAC-ul de la Bucureşti la Arad consta în faptul că pasagerii se prezentau la Aeroportul Băneasa, de curse interne, unde erau conduşi pe pistă şi urcaţi în autobuze care îi transportau pe un drum lăturalnic până la Otopeni, aeroport internaţional. Acolo, când să pun piciorul pe scara avionului, am citit – incizat în oţelul unuia dintre motoarele sale: Rolls Royce.
BAC-ul era nou, curat, spaţios, elegant, confortabil, iar pasagerilor li se ofereau spre lectură ziare şi reviste, obicei inexistent pe atunci pe rutele aeriene interne. După ce s-au închis uşile, avionul s-a pus în mişcare şi a început să ruleze lin. Un minut mai târziu părăsea pământul avântându-se spre văzduh – era ca o înălţare la cer. Peste un sfert de oră, când răsărise soarele, eram deasupra crestelor Munţilor Făgăraş.
Seara, la Arad, aşezat la o masă din restaurantul hotelului la care trăsesem, cu un pahar de Cadarcă de Miniş dinainte, mi-am amintit de fuga baronului Neumann în străinătate, în 1948, cu un avion de vânătoare, întrebându-mă dacă nu decolase de pe acelaşi aeroport pe care aterizasem de dimineaţă cu BAC-ul. Plecarea marelui industriaş uimise mai ales prin felul în care el şi soţia sa ieşiseră din casă pentru a nu atrage atenţia: bărbatul cu mâinile în buzunare, femeia cu o poşetă uşoară pe braţ. La întrebarea slujnicei: „Unde vă duceţi, coniţă?”, răspunsul fusese: „La cinematograf”.
Recomandările noastre
