Într-o analiză punctuală realizată de dr. Marian Stamate, vicepreședintele Sindicatului Medicilor Promedica, provocată de dr. Mihaela Andreescu, șef secție hematologie, Spitalul Colentina din București, ni se conturează tabloul sumbru al sistemului sanitar românesc, aflat în criză profundă. În aceste condiții, exodul medicilor pare de nestăvilit.

Dimineața. O zi oarecare. Mă pregătesc să plec la spital. Telefonul sună. La capătul firului o domnișoara drăguță care mă invită să dau o declarație, în cadrul unei știri, legat de creșterea sau scăderea salariilor și atunci am realizat că, anul acesta, un an plin de evenimente, am uitat să ne mai concentrăm pe salariile noastre. Oare cu salariile „vehiculate” ce s-a mai întâmplat? Mi-am amintit că salariile au crescut într-adevăr, la sfârșitului anului trecut dar, după, nu s-a mai întâmplat nimic. Sau poate nu mai știu eu. Motiv pentru care am decis să îi întreb pe colegii din Promedica care este situația cu salariile, normarea activității medicale, exodul medicilor, aceștia s-au decis să facă lumină în această problemă spinoasă, prin purtătorul de cuvânt, dr. Marian Stamate (foto jos).

1. Legea salarizării personalului bugetar

După 27 de ani de semi-voluntariat din partea medicilor români în slujba țării și a pacienților, Legea Salariză- rii 153/2017 era o speranță. Ar fi putut fi una care să îndrepte, să recompenseze și să compenseze. Din păcate, a fost doar o speranță deșartă: medicii români nu au primit decât promisiuni.

În spațiul public și politic s-au lansat tiradele obișnuite despre prioritizarea Sănătății, despre repoziționarea medicinei în scara valorilor sociale etc. Și asta, după ce s-au vehiculat chiar și sume (salariile din spitalele publice, pentru că despre medicii de familie sau medicii specialiști din ambulatorii care prestează servicii publice - dar nu sunt salariații sistemului public - nu a făcut nimeni vorbire) stabilite arbitrar de clasa politică, fără ca medicii să fie consultați și fără ca acele sume să aibă vreun corepondent real în raport cu valoarea socială a medicinei sau cu veniturile medicilor din țările UE, din care România susține că încă face parte.

Singura politică constantă a statului a fost dezbinarea: atât cea dintre diversele paliere ale sistemului sanitar, cât și dintre medici și populație. Rezultatele acestei politici le vedem și le simțim în fiecare zi. Rămâne, totuși, surprinzătoare, atitudinea pasivă (deci condamnabilă) a cetățenilor României față de acest dezastru continuu care îi afectează și îi va afecta pentru totdeauna, până la final. Asta în timp ce guvernanții găsesc zilnic bani pentru orice fel de investiție mai mult sau mai puțin fantezistă. Doar pentru salariile medicilor, nu. Ori, fără suportul real al populației (nu am văzut manifestații în Piața Victoriei în favoarea Sănătății), medicii vor face ceea ce fac deja de multă vreme: pleacă!

Este cea mai sigură și tragică formă de protest tăcut: exodul. Cetățenii români uită că, atunci când neșansa de a fi bolnavi intersectează traseul existenței lor, și-ar dori să aiba, la locul potrivit, în momentul potrivit, cel mai bun medic pe specialitatea bolii lor. Însă, fără implicarea rapidă, categorică, masivă a societății civice, vor reuși, în final, să aibă spitale și policlinici goale sau unele în care să profeseze rămășițele unui sistem sanitar muribund, în absența oricăror mijloace sau motivații de a-i salva.

2. Normarea muncii

Sindicatul Promedica a demarat, încă de anul trecut, dezbaterile publice și a susținut vehement în spațiul media, dar mai ales în negocierile și dezbaterile organizate de noi, dar și în cele avute cu decidenții politici ai prezentului, introducerea normării muncii în sistemul sanitar românesc, în premieră, pe criterii ce țin de volumul și calitatea muncii, pe bază de performanță. Doar astfel vom ști ce, unde și cum plătim, avansând spre normalitate, eficiență operațională și financiară.

Sigur, că nu doar clasa politică, ministerul de profil, cel al Muncii sau al Finanțelor se opun tacit acestei măsuri de eficiență și transparentizare, dar și o anumită parte a corpului medical blochează aceste măsuri esențiale și e ușor de ghicit de ce: astăzi poți, ca medic, să nu operezi nici măcar un singur pacient pe lună sau să nu ai nici măcar o singură urgență în gardă, fiind plătit identic (sau mai bine chiar) cu cel care are zeci de pacienți în gardă și sute de pacienți pe lună.

Aceste privilegii încurajează lenea și lipsa de profesionalism, asumare și performanță. Se crează o cultura a non-valorii și a non-muncii. Cea mai bună dovada este faptul că această abordare nu se întâlnește în zona privată a Sănătății - care are la rându-i hibele ei importante, chiar devastatoare uneori, dar în ce privește normarea muncii, stă foarte bine. Prin absența acestei hiper-necesare politici a normării muncii în sistemul public de Sănătate, România se situează în urma unor țări avansate în domeniu, precum Ghana, Kenya etc, care au pus efectiv în practică mecanisme ce țin cont de profilul de competență, obiectivele de performanță ale poziției și de criteriul eficienței. În fapt, este simplu de realizat câtă vreme Organizația Mondială a Sănătății a avansat de mulți ani mecanismul WISN (workload indicators of staffing need), cu manuale și software gratuite, pentru a putea iniția un astfel de proces.

FOTO: Dr. Mihaela Andreescu

3. Meritocrația 

Exodul va continua în mod abrupt, ca o consecință firească a faptului că în medicina românească conceptul bazal de meritocrație lipsește cu desăvârșire. Promovările, posturile de conducere de secții, clinici sau spitale sunt acordate oricum, însă nu pe criterii de competență, caracter, moralitate, devotament, empatie, experiență, fitfor-job etc. Trăind în acest coșmar al scărilor de valori inversate, medicii nu se mai regăsesc și refuză să mai ia parte la acest joc, alegând să plece afară.

4. Dotarea, procesele, infrastructura, decizia 

Medicii au nevoie de echipamente, de medicamente, de infrastructură și, mai ales, de training și re-training și update la training, permanente. Totul și toate în beneficiul pacienților. Asigurații români merită din plin accesul la tratamentele medicinei moderne. Din păcate, deciziile de modernizare se iau punctual, sporadic și exclusiv politic sau în cadrul intereselor de grup de influență, fără legatură cu studii de HTA (health technology assessment), fără armonizare și fără viziune integrativă. Dincolo de obligatoriul profit al cuiva, avem o permanentă lipsă de armonie în procesele interne ale sistemului, mergând până la anomie. Politicile de sănătate ca și noțiune sunt folosite doar ca instrument de marketing, fără să depășească vreodată discursul de tip conferință.

5. Cea mai mare problemă a sistemului sanitar sunt medicii

În Romania, medicii nu își regăsesc încă conștiința de grup profesional, de elită socioprofesională, prin dezbinare, aparente interese divergente, izolare, depresie profesională sau (nu de puține ori) prin complicitate profund vinovată sau chiar teamă. 

6. Contractul Colectiv de Muncă în sistemul sanitar 

Nu există până la această oră semnat un Contract Colectiv de Muncă (CCM) în Sănătate, în pofida unor repetate și lungi rânduri de negocieri la care noi nu am fost invitați să participăm, ca și Sindicat al Medicilor. S-a negociat prin organizațiile la care suntem aderenți. Este limpede că CCM trebuie elaborat în acord cu cerințele Codului Muncii și ale Normelor Europene. Principalele probleme apărute și la nivelul acestui contract, au fost legate de Contractul Individual de Muncă cu Timp Parțial, referitor la gărzile medicilor și Regulamentul de sporuri, negăsindu-se încă nici până acum soluții eficiente pentru rezolvarea acestora.

7. Gărzile

Problema care apare constant în toate documentele legislative emise în sectorul sanitar este asigurarea continuității activității medicale, din cauza exodului masiv de medici. Au apărut, astfel, fel și fel de elucubrații, inclusiv cea din Legea Salarizării Unitare, Cap. II, art. 5., prin care se introduce noțiunea de „gărzi obligatorii” corespunzătoare unor ore suplimentare. După cum bine se știe, munca suplimentară nu poate fi impusă, ea trebuie desfășurată în acord total cu angajații, astfel că ne aflăm în situația conflictuală de nerespectare a principiilor fundamentale din Codul Muncii, respectiv Titlul I, Cap. II., precum și în Titlul III, Cap. I., art. 112, art. 120, alin. (1) și (2).

Pentru preîntâmpinarea realizării unui Regulament de gărzi nerealist și mai ales ilegal, s-au purtat discuții pentru găsirea unor soluții viabile și eficiente, însă, deocamdată, fără un rezultat palpabil. Facem pe aceasta cale anunțul că deja Cartelul Alfa a înaintat o sesizare privind neconstituționalitatea prevederilor privind gărzile amintită deja, la Avocatul Poporului.

De ce se tem guvernanții

Spaima guvernanților este să nu cumva să rămână fără gărzi acoperite. Acest lucru s-ar putea rezolva simplu, prin cel puțin două măsuri:

1) separarea plății gărzilor de raportarea procentuală la salarii sau la venituri și statuarea sumelor de gardă la nivele ridicate, europene, dar fixe ca bază, la care să se adauge procente/cuantumuri suplimentare în funcție de activitatea efectivă desfășurată în gardă, în specialitatea și în spitalul respective. Acest lucru care le-ar face atractive și ar asigura predictibilitate financiară la nivelul exercițiului financiar anual/multianual.

2) posibilitatea licitării în sistem locum a gărzilor acolo unde nu există per primam medici care să acopere permanență - prin libertatea acordată unităților sanitare de a face un management eficient al problemei.

Prevederi atacabile în forurile judiciare

Prevederile actuale sunt dubitative și deschid orizonturile sclaviei de tip nou pentru medicii români - pe care o respingem vehement și cu oroare, iar în ce privește prevederile legale amintite mai sus, ele sunt prezumții ce vor fi atacate la toate forurile administrative și judiciare posibile. Durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână, conform reglementărilor în vigoare. Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare! Acesta pare, sau ar fi trebuit să fie și mesajul legiuitorului.

Intuim, însă, că formularea în sine este una defectuoasă, care nu transmite cu claritate acest lucru, putând da naștere unor interpretări deloc favorabile categoriei profesionale a medicilor care efectuează gărzi în spitalele de stat. Prin excepţie, durata timpului de muncă, ce include şi orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână.

Există însă o condiţie care trebuie respectată: media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de 4 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână.

Pentru anumite activităţi sau profesii stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, se pot negocia, prin contractul colectiv de muncă respectiv, perioade de referinţă mai mari de 4 luni, dar care să nu depăşească 6 luni, ceea ce nu va fi niciodată cazul în situația medicilor.

În plus, se încalcă prevederile Organizației Mondiale a Sănății 1357/2016, care, la art. 36, stabilește: „Orele de gardă se efectuează în afara programului de la norma de bază, cu excepția orelor de gardă prevăzute la art. 4 și se desfășoară în baza unui contract individual de muncă cu timp parțial. Orele de gardă prevăzute la alin. (1) constituie vechime în muncă și în specialitate.”