Puțină lume mai știe azi că, între anii 1921 și 1948, a existat o Episcopie a Armatei Române, cu un rol covârșitor, mai ales în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Este meritul istoricilor Aurel Pentescu și Ionuț-Constantin Petcu de a fi scos la lumină, după o minuțioasă cercetare a arhivelor, date, informații și documente despre această instituție fundamentală, în lucrarea lor recentă Episcopii Armatei Române, apărută la Editura Militară, grație neobositului director Arian Pandea.

După experiența Primului Război Mondial, în care rolul preoților militari a fost decisiv în evitarea răspândirii microbului bolșevic în rândurile armatei române, Sfântul Sinod intervine pe lângă Ministerul de Război, iar Mitropolitul Primat de atunci, care va deveni curând primul Patriarh al României, intervine direct la guvern, pentru permanentizarea activității preoților militari și pe timp de pace.

Așa se face că, în iulie 1921, Corpurile legiuitorare votează Legea privitoare la organizarea clerului militar, unde, în Expunerea de motive, ministrul de Război, gen. Ion Rășcanu, arată: „Armata noastră, care a luptat în condiții extrem de grele , cunoscute îndeajuns de d-voastră, grație pregătirii ei sufletești, a putut să înfrunte cele mai grele timpuri și să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolșevismului, care a prins în foncul său și mistuit formidabila armată rusească.”

Și ministrul conchide: „Oricare ar fi greutățile financiare prin care trecem, oricât de multe și mari economii s-ar impune, ele sunt prea mici în fața nevoii de a menține curat sufletul armatei, căcni numai armata, rămasă neatinsă, ne va putea garanta propășirea națiunii noastre pe toate tărâmurile.”

Legea, votată aproape în unanimitate (107 voturi pentru, două contra), decide apariția Inspectoratului Clerului Militar și a Episcopiei Militare a Armatei.

Primul inspector este numit protopopul dr. Vasile Safta din Brașov, pe 10 decembrie 1921, însă decesul subit al acestuia, la 6 aprilie 1922, se produce înainte de a fi uns arhiereu și a primi învestitura regală.

Primul Episcop al Armatei este Justinian Teculescu, care a păstorit preoții militari în perioada 1 aprilie 1923-18 decembrie 1924. Al doilea Episcop a fost Ioan Stroia, între 14 iunie 1925 și 18 aprilie 1937.

În fine, cel de-al treilea Arhiereu, Partenie Ciopron, a păstorit clerul militar în greaua perioadă 1937-1948, care a cuprins Al Doilea Război Mondial și începutul comunizării țării.

Spațiul nu ne permite să prezentăm prea multe detalii despre luminoasa figură a PS Partenie și despre hărnicia sa.

Pentru a oferi o idee totuși despre colosala activitate a preoților militari în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, vom spicui din două rapoarte ale preotului căpitan Dumitrescu H. Marin.

În calitate de confesor al Ambulanței 38 Munte, cpt. Marin întocmește o Dare de seamă a activității sale pentru perioada 18 august – 8 noiembrie 1941, unde, la secțiunea Asistența religioasă acordată populației civile din Ucraina (bolșevică – n.m.) consemnează: 843 de copii botezați, 574 persoane împărtășite, 434 de rugăciuni (molifte) pentru femei (la 40 de zile de la naștere –n.a.)), Trisaghion (slujbă de pomenire pentru cei decedați – n.a.) la 262 de morminte, 4 biserici curățate, amenajate și redate cultului (după ce fuseseră devastate de comuniști – n.m.), 7 capele amenajate pentru cult, 606 parastase, 55 de masluri, 22 de persoane prohodite și înmormântate, 8 Sf. Liturghii oficiate, 27 orisfințirea apei etc.

Într-o altă Dare de seamă (15 septembrie – 15 decembrie 1942), preotul căpitan Dumitrescu H. Marin, de data aceasta confesor al Batalionului 9 Vânători de Munte, consemna: „Măam străduit, și Dumnezeu mi-a ajuat, să adun și identific toți ostașii unității ce și-au dat viața atât de departe de țara iubită și toți cei dragi ai lor, pentru Sf. Cruce și dreptatea Parteie Române. Am prohodit cu toată evlavia și cinstea ce se cuvin Sfinților Neamului un număr de 75 de ostași, eproi ai Batalionului 9 Vânători de Munte și un număr de 145 frați ostași eroi din alte unități. O parte (60) au fost înhumați de sumbsemnatul în comuna Bakssan-Kaukazia, iar restul (160) în cimitirul ce, de asemenea. Ei l-am format în curtea bisericii din comuna Alagir-Kaukazia.” Așadar, precizează autorii, în Gruzia, la poalele munților Caucaz.

Nu vom încheia fără a pomeni destre lupta surdă ce s-a dat în anii 1945-1948 între Episcopia Armatei și nou înființatul de către comuniști ECP (Inspectoratul penru Educație, Cultură și Propagandă) pentru comunizarea Armatei Române.

Iată o mostră de notă informativă care anunța prigoana Securității ce avea să vină:

„Notă informativă/1.XI.1947

La Episcopia Militară (sediul din Alba Iulia – n.m.) se găsesc un număr de 4 preoți militari și 10 călugăr în frunte cu Gl (Generalul) Ciopron. Activitatea și tot ce se petrece în această unitate sub mantia bisericii este suspectă. În acest centru unde n-a putut pătrunde nici un element democratic sunt sucpetibile acțiuni de subminare a regimului democratic.

Nu există în această episcopie nici un educator sau preot verificat care să ne poată îndruma și a ne da garanții că acolo nu se întâmplă nimic dăunător siguranței Statului.

Personalul de aici duce o viață izolată, nu ia parte la conferințe,a dunări sauserbări. Preoții sunt reacționari.

În luna august, tot personalul, împreună cu protopopul Baba, adat o masă comună, lansând acolo lozinci maniste (în favoarea liderului național țărănist Iuliu Maniu – n.m.). protopopul Baba  este urmărit de Siguranță în baza Ord. 18000.

Gl. Ciopron a votat cu „Ochiul” (semnul electoral al PNȚ – n.m.). La o slujbă religioasă, după ce a vorbit personal, cu crucea în mână a trecut la fiecare ofițer și subofițer spunând «Așa să vă ajute Dumnezeu!»

Muzeul regional care ține de această episcopie (eronat, seaflă doar în apropiere, în cetate – n.a.)păstrează probabil și acum (n-am avut timp să mă duc acolo) tablourile lui Maniu.

Episcopia Militară se bucură de simpatia elementelor reacționare. Înrădăcinată în Alba Iulia, Episcopia e un obstacol serios în democratizarea întregii atmosfere din județ.”

După ce Epsicopia Armatei a fost desființată de comuniști la 4 august 1948, PS Partenie Ciopron a devenit stareț la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava (1950-1962). Din 1962, va funcționa ca Episcop al Romanului și Hușilor, până în 1978, când bolnav, se retrage la Mănăstirea Văratec, unde moare pe 28 iulie 1980, la vârsta de 84 de ani, fiind înmormântat în cimiritul maicilor.

Deși comunismul a căzut în decembrie 1989, Episcopia Militară nu a fost reînființată, asistența religioasă a militarilor Armatei Române fiind asigurată de Secția de Asistență Religioasă a Armatei, în baza Protocolului dn 11 octombrie 1995 dintre Patriarhie și Ministerul Apărării Naționale.

Excepționala carte a istoricilor Aurel Pentelescu și Ionuț-Constantin Petcu se constituie într-o admirabilă pledoarie pentru reînnodarea tradiției și reînființarea Episcopiei Armatei Române.