În 1925 are loc prima întâlnire dintre Principe şi Elena Lupescu. Carol localizează precis data la care cei doi s-au cunoscut – 14 februarie 1925. Tindem să credem că Principele Carol are dreptate atunci când se pronunţă categoric, fără nicio urmă de îndoială, asupra datei exacte la care cei doi s-au cunoscut, deoarece nu îşi schimbă afirmaţia nicăieri în însemnările sale.

 Din memoriile Elenei Lupescu – o broşură de câteva zeci de pagini, interviuri date presei americane şi traduse în română, scrise „în interesul sfânt al adevărului, în marele interes al justificării mele ca şi în propriul interes al Prinţului Carol” 1 – aflăm că cei doi s-au întâlnit prima dată la un ceai oferit de Regina Elisabeta.2 Ea ar fi avut 9 ani, iar el ar fi avut 19 ani în acel moment.3

FOTO: Carol al II-lea și Elena Lupescu

Divorțul

Asta nu corespunde cu ceea ce spune Carol, dar nu cunoaştem amănunte care să confirme varianta Elenei Lupescu. Relaţia dintre cei doi se dezvoltă rapid, Lupescu fiind o femeie experimentată, care ştia cum să îl manevreze şi să îl ţină în frâu pe Carol. Elena era căsătorită cu un căpitan de la Vânători de munte – Tempeanu. Acesta a intentat divorţ după ce au apărut zvonuri în legătură cu relaţia ei extraconjugală cu moştenitorului Coroanei.

Pentru unii „vulgară”, pentru alţii „frumoasă”

Unele descrieri la adresa ei nu sunt deloc măgulitoare, o „femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile în alcov.”4 Unele, din contră, sunt laudative la adresa Duduiei. Aceasta „nu era numai frumoasă, era şi extrem de atrăgătoare prin inteligenţa ei sprintenă şi darul, foarte rar, de a te ţine sub farmecul vorbirii sale.”5 Cei doi se întâlnesc din ce în ce mai des, Carol începe să dezvolte o adevărată pasiune pentru aceasta. Totul culminează cu momentul în care prinţul moştenitor anunţă că va renunţa pentru a treia oară la tron, declanşându-se o adevărată criză dinastică. Acesta trebuia să plece la funeraliile Reginei Alexandra a Marii Britanii în toamna lui 1925. Iniţial, nu a dorit să plece şi a încercat să facă tot posibilul pentru a evita călătoria. A simulat un accident de călărie şi şi-a tras un glonţ în picior. Totul este inutil, Regele Ferdinand este determinat să-l trimită la funeralii în calitate de reprezentant al Casei Regale şi al Statului Român. Ajuns acolo, provoacă un scandal după ce părăseşte capitala Regatului fără să îşi ia rămas bun de la Regele şi Regina Marii Britanii. Se îndreaptă spre Paris unde o întâlneşte pe Elena Lupescu.

Minciunile Elenei Lupescu

Clamează că l-ar fi întâlnit întâmplător, fără să existe un plan pus la punct între cei doi. Poate „că nici nu ne-am fi întâlnit, dacă nu s-ar fi întâmplat să luăm parte, atât eu cât şi Prinţul, la o recepţie în casa unui ataşat al legaţiunei Române din Paris.” A mai susţinut că Principele i-ar fi cerut reluarea prieteniei.6 Afirmaţiile sunt greu de crezut. În primul rând, coincidenţa revederii celor doi în imobilul unui ataşat român de la Paris este îndoielnică. Principele Carol nu ar fi plecat de la funeraliile Reginei Alexandra, provocând un întreg scandal, doar pentru a vizita capitala Franţei. În al doilea rând, noul act de renunţare este greu de presupus că ar fi avut loc după doar câteva întâlniri şi rememorări ale ceaiului avut împreună la recepţia Reginei Elisabeta. Oricât de temperamental, de impulsiv ar fi fost Carol, este dificil de crezut că ar fi renunţat la prerogativele sale regale pentru o femeie pe care nu o mai văzuse de atâţia ani de zile.

Scrisoarea către tatăl său

De la Paris pleacă, împreună cu Elena Lupescu, la Veneţia. De-aici trimite o scrisoare tatălui său – datată 12 decembrie 1925 – prin care îl anunţă că nu mai doreşte să îşi exercite funcţia regală, se angajează să nu revină în ţară mai devreme de 10 ani şi, atunci, doar cu acordul Suveranului: „Vă rog ca prin această declaraţie să primiţi ca să renunţ la toate drepturile mele de Principe moştenitor al României. Conform Statutului Familiei Regale, rog pe Majestatea Voastră de a-şi da înalta Sa aprobare acestei hotărâri irevocabile.”

Carol promite să stea departe de ţară 10 ani

Pentru a-i demonstra Tatălui Său că, de data asta, decizia este definitivă şi irevocabilă, că nu a fost luată sub imperiul emoţiilor, „spre a nu produce vreun neajuns în viitor, să daţi înaltul Majestăţii Voastre ordin ca să fiu şters dintre membrii Familiei Domnitoare a României şi să mi se acorde un nume sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă.” Ultima parte a scrisorii de renunţare arată cum Principele se dezinteresează de drepturile sale şi promite să nu se întoarcă în România timp de cel puţin 10 ani, o măsură prin care încerca să-i liniştească pe cei care se temeau că este o nouă renunţare de scurtă durată.

FOTO: Regele Carol I cu nepotul său, Regele Ferdinand, și strănepotul Carol al II-lea

A promis că renunță la tot

Totodată, prin decizia de a nu se întoarce timp de 10 ani, Principele nu dorea să se erijeze întrun factor de instabilitate, revenind asupra deciziei şi întorcându-se pe neaşteptate. Astfel că „prin aceasta declar că nu voi avea nici o pretenţie asupra drepturilor mele la care am renunţat de bună voie şi mă angajez pentru liniştea tuturor, să nu mă mai întorc în ţară timp de 10 ani, fără să fiu chemat şi fără autorizaţia Suveranului.” 7

Cel mai interesant pasaj din scrisoarea de renunţare la tron este ultimul, cel în care Principele afirmă că nu se va mai întoarce în ţară fără să fie chemat sau autorizat de Suveranul în funcţie. Asta arată că decizia lui Carol nu era irevocabilă şi se gândea deja la momentul reîntoarcerii. Chemarea nu putea fi făcută de puterea din acel moment – guvernul liberal prezidat de atotputernicul Brătianu – ci de alte forţe politice, ostile liberalilor, adică de naţionali şi de ţărănişti.

Regele se întoarce fără Elena Lupescu

Regele Ferdinand îşi dă seama că Fiul Său nu poate fi convins să revină asupra deciziei, astfel că decide convocarea unui Consiliu de Coroană pe 31 decembrie 1925. Este o simplă formalitate, rolul liderilor partidelor politice fiind de „acoperire” a sancţiunii regale. Patru zile mai târziu – 4 ianuarie 1926 – este oficializată renunţarea Principelui Carol la prerogativele regale. Doar că evenimentele din 1927 – pe 20 iulie moare Regele Ferdinand, iar pe 24 noiembrie premierul Ionel Brătianu – i-au oferit lui Carol posibilitatea de a se întoarce mult mai repede decât ar fi crezut.

Bătălia politică

După trei ani şi o campanie zgomotoasă pro-carlistă în presă, cu complicitatea naţional-ţărăniştilor, fostul Principe revine în ţară. Acceptă formal condiţiile lui I. Maniu – despărţirea de Elena Lupescu, reluarea căsătoriei cu Principesa Elena şi încoronarea la Alba-Iulia, desigur, sub guvernarea naţionalţărănistă şi cu Iuliu Maniu preşedinte al Consiliului de Miniştri. Carol a preferat să nu vină cu Lupescu în ţară, probabil ştiind că negocierile s-ar fi derulat mult mai greu cu aceasta în România, existând riscul plauzibil al eşecului. A preferat să o aducă câteva luni mai târziu. A fost alt moment esenţial în bătălia politică dintre Rege şi Maniu, o nouă cedare din partea premierului.

Când s-a întors E. Lupescu în România?

Carol i-ar fi cerut lui Mihail Manoilescu să o aducă pe Lupescu în România. Acesta a plecat la Paris şi s-a întors cu Lupescu pe data de 12 august 1930. La graniţă a fost întâmpinat de Eugen Bianu, care era şeful Siguranţei, şi de către şeful Inspectoratului de Siguranţă Oradea, Ilie Rău. Manoilescu le-ar fi cerut „să nu cerceteze compartimentele 9 şi 10, căci acolo se găsea soţia sa, care dormea”.8 O altă variantă clamează că Elena Lupescu ar fi ajuns în ţară „spre sfârşitul lunii august”. 9 Apoi, „temându-se de reacţia populaţiei, Carol a ascuns-o discret în una din camerele de la Foişor.”10 Nu se precizează motivaţia afirmaţiei, dar o posibilă explicaţie ar fi scrisorile trimise de Elena Lupescu lui Carol. Întruna din ele subliniază cât de important este „să-ţi spun că e necesar ca cât de curând să fiu lângă tine.”11 Se temea că Regele putea fi influenţat într-o manieră negativă pentru aceasta şi dorea să fie cât mai curând alături de el.

„Contez ca drumul să dureze 8 zile”

Epistola care poate sugera că Lupescu a venit în ţară la sfârşitul lunii, aşa cum clamează Paul D. Quinlan, şi nu pe 12 august, este cea în care amanta Regelui îi cere lui Carol să-i scrie „ca la 15 august să mă îmbarc şi încet să vin spre tine; contez ca drumul să dureze 8 zile (…) aşa că pe la 23-24 să fiu la munte acolo unde mergi şi tu.”12 Este cu atât mai greu de precizat cu cât discreţia a fost totală în privinţa aducerii în ţară a Elenei Lupescu. Unul din apropiaţii Palatului constata că Regele „nu primeşte de la dânsa nici scrisori şi nici telegrame, căci toată corespondenţa doar sub ochii mei trece. Mă interesez de dânsa la Dumitrescu şi acesta îmi spune zâmbind că ea se află la Paris, bine sănătoasă.”13 În plus, Mihail Manoilescu nu recunoaşte în memoriile sale că ar fi fost în spatele operaţiunii. 14

Iuliu Maniu cedează...din nou

Este adevărat şi faptul că memoriile şi le-a scris a posteriori momentului august 1930. Iuliu Maniu a mers imediat la Rege şi l-a înştiinţat de venirea Elenei Lupescu şi dorinţa acestuia de a-şi da demisia. Carol nu a recunoscut nimic şi i-a cerut să rămână în funcţie deoarece are nevoie de el. Maniu s-a liniştit şi şi-a retras cererea de demisie, alt moment în care a cedat în faţa Regelui, când putea să pună presiune publică pe acesta să o alunge din România. Carol a mizat din nou pe tactica faptului împlinit, sperând că premierul nu va porni un scandal din această cauză, iar reacţia lui Maniu i-a dat dreptate. Cetăţenii aveau să se obişnuiască cu Elena Lupescu, mai ales că aceasta nu era pretenţioasă, „de ideea unei căsătorii între noi nu trebuie să se vorbească, pentru simplul motiv că nu o doresc, şi nu se va întâmpla.”15 Îşi accepta rolul de amantă, de tolerată a Regelui Carol, iar oamenii politici şi societatea aveau să se familiarizeze cu imaginea. Lupescu ştia că era imposibilă o căsătorie şi nu a forţat niciodată în acest sens.

Final nefericit

Iuliu Maniu a încercat pentru ultima oară să-i despartă pe cei doi amanţi atunci când a propus încoronarea Regelui la Alba-Iulia, alături de soţia sa. Profitând de reducerile bugetare cauzate de criza economică ce începuse să se resimtă şi în România, Regele a declarat că „faţă de marile probleme de ordin cu totul urgent ale României, încoronarea nu poate fi o chestiune de actualitate.”16 Abia peste 10 ani, în contextul dezastrului din vara anului 1940, jocul celor doi s-a terminat, Regele şi Elena Lupescu fiind alungaţi din ţară. S-au căsătorit în anul 1947 în Brazilia, stabilindu-se apoi la Estoril, în Portugalia. Regele a murit în 1953. E. Lupescu va mai trăi încă 24 de ani, murind la sfârşitul lui iunie 1977, în aceeaşi localitate Estoril.