În 1986, când Adrian Păunescu era în dizgraţie, eu şi Domniţa îl vizitam des, acasă la el, bucurându- ne de prietenia lui şi a tinerei lui soţii, Carmen. Adrian Păunescu avea pe atunci demonul farselor. Într-o bună zi...

Complicea lui, ştrengăriţa de Carmen, a dat telefon „tovarăşei” Maria Costache, redactor-şef al ziarului România liberă (de care aparținea și revista Magazin,la care lucram eu) şi, prezentându-se drept şefa de cabinet a secretarului cu propaganda al CC al PCR, a anunţat-o:

FOTO: Cu Adrian Paunescu, în 1986

– Ambasada... (și a spus numele unei țări din Orientul Apropiat) organizează o recepţie, în această seară, la ora 7. S-a hotărât ca din partea ziarului dumneavoastră să ia parte la recepţie tovarăşul Alex Ştefănescu. E o sarcină de mare importanţă.

Maria Costache m-a chemat imediat la ea. Era o femeie bună, dar îngrozită mereu de eventualitatea neîndeplinirii unei sarcini de partid. În plus, era oarecum contrariată de importanţa care i se dădea acolo, „sus”, unui insignifiant subaltern al ei, din redacția unui supliment al ziarului.

Agitată, roşie la faţă, cu ochelarii aburiţi, mi-a spus ce am de făcut. Și a adăugat că ar fi bine să îmbrac un costum închis la culoare (ceea ce nu aveam).

Am plecat acasă val-vârtej. Pe drum mi-am adus aminte că am totuşi un asemenea costum, cel pe care îl purtasem la propria mea nuntă, cu şaisprezece ani în urmă.

Domniţa mă aştepta cu masa. Spre dezamăgirea ei, i-am explicat că trebuie să plec de urgenţă. Am rugat-o să-mi scoată dintr-o debara costumul de mire, să-l verifice şi să-l perie, iar eu m-am repezit să fac un duş.

Proaspăt spălat, ferchezuit în grabă, îmbrăcat cu un costum care mă strângea la toate încheieturile, pentru că în şaisprezece ani care trecuseră de la nuntă mă îngrăşasem, am ajuns, cu ajutorul unui taxi, la ambasadă, pe la 7 fără 5 minute.

Adrian Păunescu, când plănuise farsa, alesese bine ambasada. Clădirea în cauză era în renovare şi, înconjurată de schele, te făcea să te gândeşti la casa lui jupân Dumitrache din „O noapte furtunoasă”. Ajuns în faţa ei, am rămas profund nedumerit. Eram leoarcă de sudoare, din cauza costumului gros şi a cravatei legate strâns. Mi-am scos întâi batista şi mi-am şters faţa de transpiraţie, apoi, gândindu-mă că sala de recepţii o fi rămas în funcţiune, am mers pe sub schele, pe un fel de punţi făcute din scânduri, până la intrarea în clădire. Arătam, cred, ca Rică Venturiano, în momentul în care se refugiază pe binale la îndemnul Ziţei.

Uşa de la intrare, murdară de var, era deschisă. Am intrat în clădire şi am dat peste scări de zugravi, roabe, saci cu ciment. Nici urmă de invitaţi. Transpirând şi mai tare, de enervare, cu inteligenţa blocată, m-am hotărât să explorez clădirea în întregime. Un miliţian de la o ambasadă vecină, observând că nu mai ieşeam, s-a luat după mine şi m-a somat:

– Staţi pe loc! Ce faceţi aici?

– Am venit la recepţie.

– Care recepţie?! Clădirea e în renovare.

Exact în clipa aceea, am înţeles: era o farsă! O farsă făcută de Adrian Păunescu.

– Aveţi dreptate, am greșit adresa, i-am răspuns miliţianului. Vă mulţumesc că mi-aţi atras atenţia. Dar chiar în timp ce spuneam aceste cuvinte, mi-i imaginam pe Adrian Păunescu şi pe Carmen râzând mefistofelic şi mă gândeam la o răzbunare cumplită.

*

În drum spre casă, în afară de faptul că repetam în gând, obsesiv, „mai lungă- mi pare calea, acum, la-ntors acasă”, mă întrebam ce farsă i-aş putea face şi eu lui Adrian Păunescu, acum, când el bănuia că am să i-o plătesc şi devenise, fără îndoială, vigilent. Până la urmă, am găsit o soluţie. I-am compus o scrisoare ca din partea IDEB (întreprinderea care distribuia energia electrică în Bucureşti):

„IDEB

Departamentul Abonaţi

Adresa nr 261 din 3.10.1986

Către tov. Păunescu Adrian

Având în vedere faptul că în repetate rânduri aţi întârziat să plătiţi factura la energie electrică, vă aducem la cunoştinţă că am luat măsura ca începând cu data de 5.10.1986 să vă furnizăm doar curent de calitatea a II-a.

Director

[Semnătură indescifrabilă]”

. Acest text l-am dactilografiat, ca pe o adresă oficială, l-am ştampilat (cu ajutorul unei monede, căreia i-am înmuiat în tuş faţa reprezentând stema României) şi i l-am trimis lui Adrian Păunescu prin poştă.

Ce s-a întâmplat la primirea de către poet a scrisorii din partea „IDEB” ştiu din relatarea lui Carmen. Adrian Păunescu stătea pe canapeaua din camera de zi şi îşi deschidea, în stilul lui eficient-nerăbdător, corespondenţa, când a izbucnit:

– Ia uite, Carmen, ce scrie aici! (Şi i-a citit cu glas tare notificarea.). De ce nu ai grijă să se plătească la timp facturile?

– Dar s-au plătit, a îngăimat Carmen, nu ştiu ce s-a întâmplat... Oricum, n-o să aibă ei curaj să-ţi dea tocmai ţie curent de calitatea a II-a...

– Dar deja au făcut-o. În cât e azi? În 7. Am observat eu că în ultimele zile lumina nu mai e ca lumea! Nu ţi-am spus chiar ieri că e slabă? Şi că pâlpâie?

– Da, dar era o problemă la noi, s-a reparat...

– Extraordinar, s-a enervat tot mai tare Adrian Păunescu, uite pe ce ton îmi scriu ăştia! Auzi, „tov Păunescu Adrian”!!! Ia fă-mi legătura cu directorul de la IDEB!

Carmen a şi pus mâna la tefon, dar tot ea a avut pe loc o revelaţie:

– Adrian, ăsta e Alex!

– Cum Alex?!

– Ne-a făcut o farsă, sunt sigură!

Drept urmare, Adrian Păunescu m-a sunat pe loc şi mi-a spus cu umor:

– Alo, tovarăşul director, am de făcut o plângere, în legătură cu calitatea curentului electric...