La începutul anilor 90 ca tânăr și frenetic jurnalist acreditat în Parlamentul României l-am întrebat pe Stelian Tănase, mușcat și el pe atunci de pasiunea politicii, ce-a făcut cu moțiunea sa la Conferința Partidului Alianța Civică (PAC).
Răspunsul a fost unul genial: „Ce să fac? Am înfrânt!”. Cam la fel ar trebui să răspundă Liviu Dragnea dacă ar fi întrebat ce a făcut cu țara asta, cu guvernarea PSD. La nici o lună de la instalare să distrugi credibilitatea partidului câștigător, să ai lumea în stradă într-o mișcare protestatară fără precedent, e o performanță negativă unică!
Pe lângă multe supărări, am și o bucurie! Lumea a învățat să protesteze, societatea românească nu e în moarte clinică, mai produce anticorpi, anti-viruși. E dreptul oricărui cetățean să se revolte atunci când simte că drepturile îi sunt încălcate. Iar, mereu și mereu am dat exemplul Franței, unde lumea se înfierbântă, una, două! Nu-i de joacă cu urmașii celor care au distrus Bastilia!
În urmă cu 6 ani a apărut în Franța o broșură cu titlul „Engagez-vous !” Care s-ar traduce prin „Implică- te” sau mai curând „Indignaţivă”. Un manifest! Deși costa 3 euro a fost cumpărat de milioane de francezi. A devenit imediat un bestseller, a fost tradusă în 15 limbi și publicată din Europe în Asia și America de Sud. Bine, veți putea spune că acest lucru este banal, că se întâmplă de multe ori, că empatia creează astfel de fenomene! Ei bine, nu! Autorul manifestului, Stéphane Hessel, nu era vreun tânăr în care clocotea sângele, un membru al tinerei generaţii care vrea să schimbe lumea. Avea doar… 93 de ani! Și avea drepturi, dar și speranțe!
Pe lista motivelor de indignare figura politica preşedintelui Franţei faţă de pensionari, dictatura pieţelor financiare etc. Surprinzător pentru mine este că, în „potolita” Franţă, oamenii luptă şi azi pentru drepturile lor de cetăţeni. Şi au puterea de a se indigna. Nu-i vorba de revoltă, ci de resorturi interioare, de puterea de a lupta cu autorităţile, de a se bate cu un destin care le pare nefavorabil.
Ce deosebire faţă de România, unde lumea vegetează, supravieţuieşte pe muteşte. E drept că la noi manifestele, strigătele de revoltă, de indignare de acest gen au lipsit. Poate cu excepţia celor două din perioada interbelică: „Itinerariu spiritual” din 1927 al lui Mircea Eliade şi „Manifestul Crinului Alb”, 1928, datorat lui Sorin Pavel, Ion Nistor şi Petre Marcu- Balş (Pandrea).
Până zilele trecute eram indignat și contrariat. De unde acest fatalism, această asumare a tuturor deciziilor neroade, indiferent de guvernare? Unii susţin că provine de la fatalismul „Mioriţa”, unul din miturile fundamentale ale neamului. De la mitingurile anti-coduri mi-a revenit optimismul. Românii învață să se lupte cu hotărârile tembele, cu soarta nedreaptă, cu mojicia autorităților!
Dar am și o mare, enormă îngrijorare! Acum cine bagă lumea înapoi în casă? E arhicunoscut că astfel de manifestații se transformă odată cu trecerea timpului în mitinguri anti-sistem, dar alunecă spre anarhie. Ori nicăieri în lume strada nu guvernează! Nu poți conduce o țară prin mitinguri, iar ca într- un film prostesc, de categoria a doua, cine are mai mulți adepți preia puterea! Suntem totuși la un pas de un nou Maidan, iar războiul româno- român este iar agitat de o multitudine de „prieteni” ai României! Acum că am câștigat, cine bagă lumea în casă?
Recomandările noastre
