De ziua poetului nepereche, primarul general al Capitalei, Gabriela Firea, scrie pe pagina sa oficială de Facebook că „Floare albastră” „este unică”, postând câteva versuri fără diactritice şi pline de greşeli din celebra poezie eminesciană.

Redăm integral mai jos postarea primăriţei:

FIREA: 15 ianuarie, Ziua Culturii Nationale, ziua in care s-a nascut #poetulnepereche Mihai Eminescu. Fiecare dintre noi indragim macar cateva dintre poemele lui. Care sunt versurile tale preferate? Pentru mine, "Floare albastra" este unica... "Iar te-ai cufundat in stele si in nori si-n ceruri inalte? De nu m-ai uita incale, Sufletul vietii mele...In zadar rauri in soare, Gramadesti-n a ta gandire, Si campiile Asire, Si intunecata mare...Hai la codru cu verdeata, Und' izvoare plang in zare, Stanca sta sa se pravale, In prapastia mareata...Si te-ai dus, dulce minune, S-a murit iubirea noastra, Floarea-albastra, Floare-albastra, Totusi, este trist in lume...."

Precizăm pentru domna primar general că încalte este un regionalism care înseamnă “cel puțin”, “măcar”, “barem”.

Floare-albastră

- Iar te-ai cufundat în stele Şi în nori şi-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare Grămădeşti-n a ta gândire Şi câmpiile asire Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite Urcă-n cer vârful lor mare - Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. Ah! ea spuse adevărul; Eu am râs, n-am zis nimica.

- Hai în codrul cu verdeaţă, Und-izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure, Lângă balta cea senină Şi sub trestia cea lină Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romaniţă Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură Voi fi roşie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o ştie, Căci va fi sub pălărie - Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag, Vom vorbi-n întunecime: Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură - şi dispare... Ca un stâlp eu stam în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! . . . . . . . . . . . . . . Şi te-ai dus, dulce minune, Ş-a murit iubirea noastră - Floare-albastră! floare-albastră!... Totuşi este trist în lume!