Declarându-se lesbiană, Mariasilvia Spolato, profesoară universitară, a pierdut apoi totul. A avut parte de o viaţă cu suişuri şi coborâşuri, ca o barcă aflată în mijlocul furtunii, dar mereu coerentă, fără să dea înapoi veodată.
Aceasta este povestea Marieisillvia Spolato, moartă zilele trecute la vârsta de 83 de ani într-un cămin-adăpost din Bolzano: licenţiată cu ''magna cum laudae'', a fost profesoară universitară de matematică. În 1972 a fost prima femeie din Italia care a ieşit la rampă, dar care a pierdut totul, iubita, locul de muncă şi legăturile familiale.
A ajuns în stradă ca o fiinţă fără adăpost şi ani de zile a cutreierat străzile din Bolzano, mereu în căutarea de cărţi şi de ziare de citit. Ştirea morţii a fost comunicată de fotograful Lorenzo Zambello şi povestită în paginile cotidianului Alto Adige. Acesta, s-a oprit de multe ori în anii din urmă pentru a schimba două cuvinte cu această minusculă femeie, nebăgată de nimeni în seamă. Şi când te gândeşti că Mariasilvia, ca tânără laureată în matematică avea toate atuurile pentru a urma o carieră academică de succes. Profesoară de matematică la sfârşitul anilor '60, a publicat manuale pentru diferite edituri cunoscute. Dar coerenţa sa profundă şi o mândrie rar întâlnită, au dus-o până acolo încât să declare în 1972 iubirea sa pentru o altă femeie. A participat public la manifestaţii pentru drepturile Lgbt.
Pentru GayLib (o mişcare liberal-umanistă a gay-lor din Franţa), ''Mariasilvia Spolato a fost una dintre cele mai semnificative pioniere din bătălia pentru dreptul la existenţă şi pentru recunoaşterea socială a persoanelor gay şi lesbiene din Italia''. Această opţiune coerentă, a schimbat definitiv şi profund viaţa sa. Pas cu pas, după ce a pierdut totul, locul de muncă, femeia pe care o iubea, dar şi legătura cu familia care te susţine când o iei pe alte căi, Mariasilvia a ajuns om al străzii, nimeni nu ştie precis de ce tocmai la Bolzano. Şi aşa a început o lungă viaţă de fiinţă fără adăpost.
''O vedeam - povesteşte jurnalistul Fregona - cu sacoşele sale de umăr, hainele în bătaia vântului şi o căciuliţă de lână aşezată strâmb pe cap, cutreierând prin parcuri sau pe străzi, sau dormind în gară. În ultima perioadă, atunci când hoinărea prin oraş, folosea un cărucior din acelea care se folosesc la supermarketuri, pentru a-şi transporta toate bagajele. Era mereu în căutarea a ceva de citit sau dezlegarea cuvintelor încrucişate. Nu era urâcioasă, dar nu vorbea cu plăcere. Dacă te oprea pe stradă era doar pentru a-ţi cere o ţigară''.
''Ca fotograf - îşi aminteşte Zambello - a fost o mare onoare pentru mine s-o pot fotografia, ei neplăcându-i acest lucru. În primăvara care a trecut, în timp ce făceam fotografii vizitatorilor vilei Armonia, a venit chiar ea la mine''. Acum, multe persoane, la Bolzano, dar şi în restul teritoriului, se mobilizează pentru a organiza funeraliile primei italience care a spus DA, recunosc şi care nu s-a dezis niciodată de aceasta, titrează Huffingtonpost.it
Recomandările noastre
