Până pe la 14 ani, Elena trăise în mijlocul izolării și al lipsurilor. Abia născută, părinții au aruncato în brațele bunicilor care locuiau într-un sat uitat de lume prin Botoșani. Norocul ei în viață a fost frumusețea. Avea așa o uitătură, că dintr-o singură privire reușea să scoată din minți orice bărbat. Elena a simțit repede că asta va fi șansa ei, dar era încă atât de puțin femeie, că nu înțelegea prea bine cum ar fi trebuit să se poarte.

La 12 ani și-a pierdut virginitatea cu un coleg de școală, băiatul preotului din sat. O făcuse pentru că era flămândă, iar cel care profitase de ea îi oferise o ciocolată. Își amintea și acum gustul acela dulce amărui care o făcuse să-și dea hainele jos. A mâncat-o cu pofta și lăcomia unui copil, fără să-i pese de durerile pe care băiatul popii i le provoca.

Pe la 14 ani epuizase toți bărbații din zonă, iar bunicii, copleșiți de atâta rușine, au trimis-o la oraș s-o mai crească și maică-sa. Elena s-a adaptat rapid la noua viață. Frumusețea ei înflorea în fiecare zi, iar trupul încă fraged ascundea cu succes desfrâul cărnii.

Părinții, absolut străini de această copilă, o priveau stingheri, neștiind ce să-i ofere sau cum s-o educe. Au lăsat-o în grija sorții și au înscris-o la un liceu din oraș, fără prea multe discuții sau întrebări.

Elena s-a descurcat cum știa ea mai bine,devenind, în scurtă vreme, foarte populară în noua școală. Profesorii o îndrăgeau, băieții o adorau, iar fetele i-ar fi smuls cu bucurie ochii ăia albaștri care îți luau mințile. A terminat liceul și s-a înscris la Facultatea de Drept din Cluj. Aici l-a cunoscut pe Marcel și uite așa începe povestea de azi.

Abia ieșise de la cursuri și simțea că picioarele o vor părăsi dacă nu mănâncă ceva dulce. A intrat în cafeneaua unde obișnuia să-și petreacă serile și a cerut o înghețată dublă de ciocolată .

- Bună, Marcel, adu-mi , te rog, repede o înghețată.

- De unde știi că mă cheamă Marcel? S-a mirat chelnerul.

- Scrie pe ecusonul tău. Ești nou pe aici?

- A i dreptate, am numele scris pe piept. Ce prost sunt. Azi e prima mea zi de muncă.

- Ești din Cluj?

- Nu , sunt din București. Am fost detașat de la firmă timp de căteva luni în Cluj. Și m-am gândit să-mi mai iau un job, poate cunosc vreo fată drăguță.

- Deci ai venit la agățat , cum s-ar spune?

- Nu, iartă-mă, era o glumă. Strâng bani să-mi renovez apartamentul și mi-am zis că n-ar strica un al doilea loc de muncă, dacă tot am după amiezele libere.

- Hai, adu-mi înghețata aia , dacă nu vrei să-ți moară primul client.

Elena i-a lăsat un bacșis gras și numărul ei de telefon. Pentru prima oară în viața ei dădea bani unui bărbat, iar ăsta i se părea un lucru ispititor. Marcel a sunat-o a doua zi de dimineață și a invitat-o la o cafea. A trebuit să-l refuze - avea cursuri și nu putea lipsi, dar i-a promis că vor mânca o înghețată împreună cu prima ocazie.

A fost cea mai lungă așteptare pentru Marcel. După cinci zile de insistențe a reușit s-o vadă. Doamne, cât era de frumoasă. Simțea că toți bărbații îl invidiază, iar Elena n-avea ochi decât pentru el.

După o săptămâna s-au mutat împreună. Cum Elena stătea la cămin, i-a fost mult mai ușor să-și aducă toate bagajele în garsoniera lui Marcel.

- E chiar fain la tine aici.

- Firma mi-a închiriat-o pentru trei luni.

- Păcat că mai ai puțin timp de stat în Cluj și va trebui să ne despărțim.

În timp ce-i spunea vorbele astea, Elena îl mângâia și îl săruta cum doar ea știa.

- Nu ne de spărțim. Ce tot spui? Vii cu mine la București. Am un apartament, nu e așa frumos ca aici, dar va fi casa noastră.

- Chiar vrei asta? Mă iei cu tine?

- Elena , te iubesc. Cum crezi că aș mai putea trăi fără tine?

Marcel a îngenuncheat la picioarele ei, i-a cuprins mijlocul cu ambele mâini și a privit-o în ochi ca un cațel ce-și adoră stăpânul :

- Vrei să fii soția mea?

Au trecut două luni de atunci, iar planurile de nuntă erau în toi. Elena insistase să facă o nuntă mare și reușiseră să adune vreo două sute de invitați.

- Iubita mea , ne va costa foarte mulți bani . Abia dacă ne ajung de avans ce avem acum . N-am apucat nici să schimbăm centrala în apartament, la iarnă o să dormim cu țurțuri în pat.

- Mi-ai stric at surpriza, s-a supărat Elena. Mi-a promis tata că ne face cadou de nuntă o centrală și cinci calorifere.

S-a făcut nuntă mare cu alai și invitați pe măsură. Veselia plutea pe deasupra tuturor, iar mireasa radia de fericire. Cum să nu iubești o asemenea mândrețe de femeie? Invitații au mâncat și au jucat până la ziuă, iar de mulțumiți ce-au fost, au îngroșat plicurile cu darul de nuntă.

- Cam câți bani crezi că s-au strâns?

- Nu știu , iubita mea , după ce plătim tot vedem. Mai rămăsese doar familia, iar chelnerii începeau să strângă mesele.

- Mă duc în camera din spate să mă schimb, le-a spus Elena . Rochia asta m-a cocoșat.

În drumul ei, mireasa a luat și cutia în care se strânseseră toți banii, fără ca cineva să observe. Marcel era amețit de la toate paharele de șampanie pe care fusese nevoit să le bea, așa că nu băgase de seamă că îi dispăruseră cele două averi: nevasta și banii de nuntă. La un moment dat, fratele mirelui a intrat în restaurant, alertând pe toată lumea:

- Ce s-a întâmplat? V-ați certat? Am văzut-o pe Elena plecând în viteză. Marcel s-a trezit brusc.

- Cum adică ai văzut-o plecând? S-a dus să se schimbe. Poate nu era ea. Mă duc să verific.

Camera era goală. Pe jos zăcea aruncată rochia de mireasă și cutia cu bani deschisă și goală. A ieșit în parcarea restaurantului - mașina lipsea.

- Ia-o pe a mea , M arcel, i-a oferit taică-său cheile . S-o fi supărat, lasă că îi trece, așa sunt femeile.

- A luat toți banii cu ea , tată. M-a părăsit!

- Du-te după ea repede, îl îndemna toată lumea.

- Să anunțe cineva poliția, a propus fratele ginerelui.

- Fără poliție! Cum să-mi ia poliția nevasta? Lasă că rezolv eu treaba.

Marcel a intrat cu mașina în primul copac care i-a ieșit în cale. N-a murit, dar nici bine nu i-a fost. A zăcut în comă, cu mâinile și picioarele rupte vreo lună. Când s-a trezit veștile aflate l-au reîntors în starea de moarte clinică în care zăcuse până atunci. Norocul lui că a doua comă a fost mai scurtă. L-au dus acasă sănătos fizic, dar cu sufletul sfâșiat în bucăți.

Elena era de negăsit. În timpul ăsta, părinții lui Marcel alertaseră poliția în legătură cu furtul, iar restaurantul, florarul, muzincanții și cofetarul cereau să le fie plătite facturile de la nuntă. De ce le-ar fi păsat lor că mireasa fugise cu banii?

După un an de procese, executorii judecătorești îl amenințau cu vânzarea apartamentului la licitație. Cu ajutorul părinților, Marcel a reușit să facă un credit bancar, dar ratele și dobânda erau usturătoare. Bărbatul muncea ca un rob, însă creditorii îi dăduseră pace.

Depresia în care căzuse îl îneca, îl sofoca. O suna zilnic pe Elena, dar numărul ei de telefon era scos din uz.

- Dacă a răpit-o cineva, mamă? Dacă a fost obligată să fure banii ca să-și salveze viața?

- Ești un prost, Marcele. Femeia asta își face de cap cu banii tăi și pe tine te îndoaie mila.

- Mamă, avea și ea dreptul la jumătate, nu erau toți ai mei . Să fim cinstiți!

- Doamne , nu știu cu cine semeni așa îngrămădit, dar cu mine sigur nu. Ești ca taică-tu , vrei să salvezi orice muscă leșinată în vin . Abia aștept să pună poliția mâna pe ea s-o văd la pușcărie.

Marcel se supăra ori de câte ori auzea asemenea vorbe. În definitiv, Elena era soția lui.

Într-o zi, poștașul i-a adus un plic în care se afla o citație - sunteți chemat la această instanță în calitate de pârât, în proces cu reclamantul Atomei Ioan, având ca obiect pretenții.

- Ce mai e și asta? Pentru ce mă dă în judecată tatăl Elenei? Ce-or fi alea pretenții?

Alături de citație se afla și cererea de chemare în judecată. Reclamantul Atomei Ioan îi cerea înapoi centrala și cele cinci calorifere pe care le montase în apartamentul lui Marcel, ca dar de nuntă. Omul era nemulțumit că scopul pentru care acele obiecte au fost oferite drept cadou, nu se realizase.

Căsătoria Elenei cu Marcel nu se consumase, întrucât fiica lui dispăruse fără urmă. Reclamantul mai cerea și daune, pentru că suferise un șoc de la dispariția Elenei și nu era normal ca soțul ei să beneficieze de căldura produsă de centrala termică.

Marcel a pierdut și acest proces, instanța obligându-l nu numai să restituie centrala și caloriferele, ci să le și transporte, pe cheltuiala lui, la Iași, unde locuiau părinții Elenei. A scăpat, totuși, de daunele morale.

Așa că a plătit un șofer cu o dubă și a încărcat bunurile pentru a le livra reclamantului. Pe drum, șoferul a adormit la volan și s-a răsturnat într-un șanț. Nu s-a prăpădit, dar și-a pierdut o mână, iar centrala și cele cinci calorifere erau complet distruse.

O nouă acțiune de chemare în judecată îl aștepta. Tatăl Elenei voia contravaloarea bunurilor avariate, iar șoferul dubei îl indica pe Marcel drept vinovat de producerea accidentului. Motivul era acela că îl ținuse de vorbă, alterându-i capacitatea de concentrare în timpul condusului.

- Domnul Marcel se afla cu dumneavoastră în mașină în momentul accidentului? l-a întrebat judecătorul.

- Nu, vorbeam cu el la telefon.

 - De ce i-ați răspuns, dacă știați că nu vă puteați concentra la drum?

- A, păi eu răspund la toată lumea care mă sună.

Procesul se află încă în judecata de fond. Elena e de negăsit. Marcel crede sincer că cineva a răpit-o.