Să vă povestesc o întâmplare: acum ceva timp, aflându-mă într-o capitală europeană, spre a mă deplasa cu ușurință, am optat pentru metrou. Într-o stație cu mare aflux de turiști, din preajma unui important obiectiv cultural, am întâlnit o veche cunoștință.
În timp ce vorbeam cu aceasta se auzeau primele acorduri, cele de început, ale Baladei lui Ciprian Porumbescu. Intrigată de faptul că se auzeau doar acordurile de început, și acestea, în mod repetat, parca în ritmul plecării metroului, împreună cu amica mea ne-am îndreptat spre scările rulante.
Acolo, un tânăr dintr-o etnie cu ureche muzicală (iată și o calitate a romilor) și îmbrăcat cu foarte bun gust părea ca se pregătește pentru un mare concert la vioară. Pentru aceasta își acorda de zor vioara și exersa câteva acorduri ale Baladei. Toate aceste operațiuni se derulau exact în intervalul dintre sosirea și plecarea metroului. În acest timp, turiști și alți oameni, deopotrivă impresionați probabil atât de aspectul tânărului violonist, dar poate mai ales de acordurile muzicale, fie la coborâre fie la urcarea pe scările rulante, lăsau în cutia viorii câțiva euro. Și totuși, concertul nu începea niciodată. Cuprinsă de curiozitate, m-am așezat lângă tânărul respectiv spre a asculta întreaga Baladă. Șoc! După nici două fluxuri de sosiri și plecări ale metroului, timp în care el acorda și cânta doar două acorduri muzicale, tânărul devine ușor agitat de insistența privirilor mele. Fac greșeala de a-l ruga să cânte întreaga Balada. În acel moment, acesta devine nervos și pare a strânge cutia viorii aruncându-mi totodată, printre dinți, o neaoșă sudalmă. Intrigată de reacție, revin cu solicitarea, moment în care, într-un acces de furie și sinceritate, acesta strigă că i-am stricat afacerea, că banii din cutie sunt dovada că lumea îl aprecia pentru ce face și să îmi caut de drum. Eu am plecat, el a rămas. Morala: la pomul lăudat să nu te duci cu sacul.
În zilele noastre, aceeași metodă hoțească o vedem devoalată în toată grozăvia ei la guriștii luptători ai Tăriceanului. Că el visează la schimbarea numelui în cotroceneanu e deja o altă poveste, ce va rămâne doar una onirică. Și, totuși, ce vedem? Vedem un Tu-Dorel degrabă vărsător de false virtuți, ce nu își dezminte apartenența. Astfel, asistăm practic la „începuturi de acorduri” ale maestrului fals în Balade pe care nu se pricepe să le cânte. Tu-Dorelul nostru doar se face că face iar asta cu cele doua viteze ale sale: pe loc și deloc. Vrea legi ale justiției după care le aruncă în ograda Parlamentului, care cu greu sunt trecute de furcile caudine ale partenerei de nădejde a procurorilor DNA.
Vrea coduri penale în acord cu Legea Fundamentală, dar protectorul lui suprem nici măcar nu le votează. Vrea răspundere, dar nu prea o impune, vrea posturi multe la DNA… dar mai ales călătorește mult și inutil… pe bani publici. Și toate acestea peste încăpățânarea demnă de o cauză mai bună a tăriceanului, luptător cu gura în a respinge remanierea Tu-Dorelului. Sigur, cel mai bine lupți cu „sistemul” pentru a fi achitat din interior: prin avocat, prin dat cu gura inutil și refuzând să votezi coduri, prin respingerea oricărui act normativ nedorit de Sistem.
Asemeni tânărului din poveste, în momentul în care este pus în fața evidențelor, când i se arată că tot ce face e doar de fațadă și este o minciună, de Cotrocenivisătorul devine violent și arțăgos. Brusc, își descoperă valențe nebănuite și puteri imaginare. El, micul de el, e cel ce dă valoarea Alianțelor! Lui și numai lui i se datorează guvernarea. Ba chiar se închipuie în rol de Nefertiti masculin, fără de care nu se poate trăi. Legați de glie și înfrățiți cu Sistemul, ai noștri luptători cu gura încearcă chiar și azi să îi aburească pe cei ce au prins goliciunea vorbelor lor. Morala? … la „cotroceanul” lăudat sa nu te duci cu votul! Împăratul e gol!
Recomandările noastre
