„I-am spus lu’ nevastă-mea că sunt navigator, altfel nu mă lua. Când a văzut că umblu pe ghiol și scot nămolul din el, ce să mai zică... Era deja prea târziu”. Cu aceste vorbe, rostogolite din inimă (îmi place mie să cred) de Adi Talibanu’, s-a deschis dialogul cu cei patru nămolari din Techirghiol, orășel de 7.200 de sufl ete astăzi, crescut din nisipul sărat al unui liman pomenit de romani, botezat de turci și stăpânit acum de români.

Este adevărat, Techirghiolul este vechi, foarte vechi. Lăsând la o parte urmele Culturii Hamangia și liniștea ce s-a așternut, pentru 130 de ani, în timpul administrației romane, cronicile imperiale turcești au reținut că numele i-ar fi fost dat de Soliman Magnificul, în trecerea sa prin Dobrogea, pe la 1538. I-ar fi spus Tekfürgölü (de la culoarea gri-vărgată a apelor ghiolului, posibilă prin reflecția nămolului de pe fund), așa cum a mai spus, probabil, ridicând mâna la ochi, țintuit de lumina agresivă a soarelui, Tașaul (Piatra), Kargalîk (Corbul) sau Bașpînar (Fântâna Mare). În 1546 existau sărării la Tekfürgölü, care extrăgeau sare pentru Imperiu...

Cum a scăzut salariul crescut

Acum, la aproape cinci secole distanță, așezarea de pe marginea limanului sărat se numește Techirghiol. Din apele gri-vărgate odată, de un verde nisipos în acest septembrie, se extrage zilnic, în cantități masive, de până la 16 tone!, „aurul negru”. Nu vă gândiți că această cantitate uriașă de nămol terapeutic este răscolită din afundurile untoase spre lumină de vreo sondă mecanizată, pentru că veți fi deziluzionați! Tonele de sănătate curată, cum o numesc oamenii locului, este ridicată spre cer cu brațele a patru oameni - numiți nămolari - la care se adaugă, ca o fărâmiță a secolului XXI, un braț de metal, cupru după toate aparențele.

„Ionuț, Nicu, Liviu și Adi, zis Talibanu’, suntem cei patru nămolari din Techirghiol. Prin mâinile noastre trece nămolul îmbrăcat apoi de sute de mii de pacienți”, mă informează Nicu, bărbatul rotunjor, tatuat, cu alură de șef, proțăpit între ceilalți trei vașnici muncitori. Efervescent ca un lider de sindicat, Nicu atacă frontal: „Avem un of de spus, să citească mai-marii acestei țări”. Se răsucește în cizmele de cauciuc roase de sarea și de vântul ghiolului spre ceilalți, pentru a le obține acordul. Liviu clipește tacit, cu ochii roșii și țigara agățată în colțul buzelor crăpate de soare. „Da, domnule, salariile. Aveam 1.300 de lei, plus bonuri de masă. Cu aceste bonuri, ajungeam la 1.600 de lei pe lună. Salariu cu contract de muncă, serios. Acum, însă, de când ne dau bani în loc de bonuri, am pierdut o sută de lei la leafă”. „Cum așa?”, mă trezesc întrebând. Ecoul chestiunii nu e înghițit bine de undele înfrigurate, că Nicu, milos, mă deșteaptă: „Păi, dându-ne bani în loc de bonuri, ni-i și impozitează. Așa am scăzut o sută. Ce mai turavura, în mână luăm mai puțin. Înțelegeți?”

Au scos 1.400 de tone de nămol anul acesta

E grea sau ușoară meseria de nămolar? Frumoasă sau urâtă? Nicu o ia, din nou, înaintea tuturor: „Vara, la 40-50 de grade, mori de cald. Iarna, altă nenorocire. E atât de frig încât, după cinci minute, își crapă pielea pe mâini, îți sar firicele de sânge. Dar asta doar cinci minute, apoi te obișnuiești. Scoatem cam 16 tone pe zi. E muncă, ce să zic. Dar înainte era și mai greu, scoteam cantitatea la baran, la mână, cum se spune. Stăteam dezbrăcat și iarna, mă încălzeam trăgând de aurul ăsta negru... Doar de vreo zece ani avem barca asta”.

Privesc încurcat la vopseaua roasă până la prima bidinea. Nu pare o ambarcațiune la prima tinerețe. Sunt, însă, asigurat că utilajul e cât de cât nou, a costat 60.000-70.000 de euro, pentru că are în componență cupru, „să nu-l mănânce sarea”. „Când e strat gros, scoți. Când dai de nisip sau piatră, gata, nu mai ai ce scormoni acolo”, mă asigură Nicu, angajat de 12 ani ca nămolar.

Îmi prinde privirea și nici de această dată nu ratează interpelarea: „Când m-am angajat eu, 300 de lei era salariul. Acum e boierie, leafa a crescut mult în ultimii patru ani. Merge bine treaba la sanatoriu, vine la lume... Deh, avem manager bun”. Se întoarce către băieții lui, le face cu ochiul, apoi mă bombardează cu cifre și numere: „Noi, ăștia de aici, am scos 1.400 de tone de nămol anul acesta. 37 de bărci luna trecută, adică 37 înmulțit cu 8 tone, cât are o barcă”.

 

„Pe cât e de urâtă, pe atât e de frumosă!”

Nămolarii par mulțumiți cu viața pe care o duc. Cel puțin la prima vedere: „Domne’, e greu, nimic de spus. Nici banii nu sunt de speriat. Dar, pe de altă parte, avem un rost. E stabilitate, nu întârzie leafa. Familia se poate trata gratis la sanatoriu. În plus, ieșim pe ghiol la șase dimineața, nu ne mai bate nimeni la cap. Facem și-o baie, vara, dacă avem chef. De-asta v-am spus că viața de nămolar e pe cât de urâtă, pe atât de frumoasă”, mă lămurește Nicu.

 

O femeie blondă înmuiată toată în nămol

Adi, zis Talibanu’, urmărește atent dialogul meu cu Nicu și, la un moment dat, își ia inima-n dinți: „Mai sunt ceva avantaje la meseria asta de nămolar. Eu, de exemplu, am văzut-o pe Iulia Vântur aici, la Techirghiol, înmuiatăn nămolul adunat de noi din cap până-n picioare. Ce femeie frumoasă! Ce-o umbla ea cu Salman Khan ăla când are atâția bărbați bine în România?!” Talibanu’ își umflă pieptul sub salopeta verde, pătată de adâncurile ghiolului și mă avertizează: „Lasă, lasă caroseria, motorul e baza”.

N-apucă să termine, că-i pus la punct de vigilentul Nicu: „Hai nu te mai înfoia, mă, Talibane, atâta, că-s singurul de aici care a văzut-o dezbrăcată. Io am dus nămolul la plajă atunci. Și vă asigur io că ailaltă, de era cu ea, era mai bună”. E și urâtă, e și frumoasă viața de nămolar, vorba lui Nicu.

Legenda locului - Cum s-a vindecat turcul Tekir de bătrânețe

Sunt mai multe povești ale Techirghiolului, cea mai răspândită fiind varianta lui I. Adam. Aceasta vorbește despre un turc pe nume Tekir Efendi, om bogat la vremea lui, care, rămas la bătrânețe singur și bolnav, își rumegă tristețile cu singurul prieten adevărat: Belghir, o gloabă de cal alb.

Într-o dimineață, Tekir merge să ceară sfatul unui vechi cunoscut, hoge și sfătuitor, pentru a-și ușura apusul vieții și trata beteșugurile. Cum acest hoge, cu Coranul deshis pe genunchi, îl îndeamnă să-și urmeze cel mai bun prieten pentru a-și alina suferințele, Tekir pleacă de la sfătuitor pe cât de dezamăgit, pe atât de zdruncinat. Realizează însă, pe drum, că Belghir este singurul său prieten și decide să-l urmeze, dându-i frâu liber. Calul, înviorat de acest vot de încredere, îl duce pe moșneag direct spre ghiolul urât mirositor. Cei doi se tăvălesc prin nămolul negru, își lipesc cu el rănile și bubele, iar în scurt timp realizează că se simt mai bine. Tekir și Belghir se mută definitiv pe malul limanului, își sapă un bordei și se scaldă în fiecare zi în apele sărate, iar beteșugurile se retrag. Oamenii se strâng în jurul lor, uluiți, bordeiului i se adaugă, ușor-ușor, altele, așezarea prinde contur. Și un nume: Tekir-ghiol: lacul lui Tekir, Techirghiolul de astăzi.

Un crustaceu și o algă dau naștere „aurului negru”

În lucrarea semnată de Aurelia Lăpușan și Ștefan Lăpușan - „Techirghiol, repere monografice” - este menționată și geneza nămolului sapropelic: „Fauna nevertebratelor ce populează lacul este dominată de crustaceul Artemia Salina, care, împreună cu alga Cladophora Cristallina, furnizează materia primă pentru producerea nămolului sapropelic cu componenți minerali activi de o valoare terapeutică deosebită”.

Știați că?

● Din cauza salinității excesive, fauna acvatică vertebrată este absentă din Lacul Techirghiol? Doar într-o singură parte, îndiguită (care este și zona cu cele mai multe izvoare de apă dulce), a fost semnalată o specie singulară de pește, numit ghidrinul de Techirghiol;

● Încă din 1924, când a avut loc expoziția universală de la Paris, nămolul de Techirghiol a fost medaliat cu aur, fiind recunoscut încă de atunci în toată lumea pentru proprietățile sale miraculoase?

● 16 tone de nămol, zilnic, sunt extrase din Lacul Techirghiol?