Nu eram în redacţia Evenimentului zilei, în septembrie 1996, când mi-a venit, pe fax, de la compania de navigaţie, programul de zbor către America, pe ruta Bucureşti-Paris-Miami-New Orleans

L-am primit de la şefa mea de atunci şi de astăzi, Simona Ionescu, care îl recuperase de la golanii mei din secţia Investigaţii, ce tocmai se pregăteau să-l pună pe avizierul cu prime şi sancţiuni. Eram la bufet unde mă dregeam cu un „carcalete” – votcă şi bere – după tura de noapte şi mă gândeam că iar o iau la vale spre Asia. Mă cam săturasem de emisfera estică. Tranzitasem Suezul de fo patru ori şi porturile asiatice şi africane mi se păreau, deja, plictisitoare. Fără niciun mişto. Mărturisesc, cu mâna pe ce am mai valoros, că Europa nu mă tentase. Mi se părea de o dureroasă banalitate. Aşa că, atunci când m-am văzut în posesia vizei de State am cam speriat-o pe mama când mi-am luat toate actele cu mine. Mă gândeam, aşa, că nu e exclus să rămân p-acolo. Mai fusesem. N-am rămas. Acolo era de muncă, tati, şi mine nu-mi plăcea munca nici când o făceau alţii. Aveam 27 de ani.

Norocu' prostului

Am ajuns în America după o o zi şi-o noapte la Paris. Noapte în care era cât-p-aci să mă criogenez, că nu ştiam să opresc aerul condiţionat de la hotelul din Roissy-en-France. La Miami, unde am făcut vama, am avut norocul să-mi fie rătăcit bagajul, că aveam în el fo zece kile de votcă Scandic – aia la pet de carton – şi în SUA n-ai voie să intri cu mai mult de doi litri de alcool. Mi l-au adus la vapor după două zile, în New Orleans, pe cargoul Sebeş, cu pavilion românesc, deci scutit de taxe vamale şi amenzi. Noroc chior... Venisem pentru două zile şi am stat 25, că se stricase nu-ş ce afifică de la tiribomflaxul nu ştiu cărei barabafte de la motorul principal şi nu ne dădea Coast Guard-ul voie să plecăm aşa, în pioneze. Eram acostaţi în Alabo, fix Ferentariul din NO, pe malul estic al Mississippi-ului. Loc în care RTG-istul nostru a rămas fără acte, bani şi doi incisivi, după ce a plecat de unul singur la plimbare. Nesperată vacanţă în cel mai latino oraş al Americii. Prilej numai bun să mă îmbuib cu cajun food – mâncarea „lipovenilor” francezi/acadieni aciuaţi în Delta fluviului încă de pe vremea lu’ Napoleon.

Cocaina bat-o vina

După fo zece zile ştiam Bourbon Street mai bine ca Lipscaniul şi aveam stabilit cartierul general la The House of Blues, unde o chelneriţă mişto ne lăsa să intrăm şi cu o sticlă de Jack Daniels luată de la un market de pe Canal Street. Până la unşpe seara, servea la mese şi după aia se dezbrăca de caracter şi haine la un Peep Show, două case mai încolo. Alte amănunte dau numa’ în privat. Aaaa, şi mai era un băruleţ, în Alabo, unde după ce am pus a patra oară la un tonomat „Cocaine” – a lu’ Clapton – m-a întrebat una, foarte serios, ce şi cât vreau. Chestia asta mi-a povestit-o secundul, cu amănunte, că io eram pulbere de ceva vreme. Când am plecat din NO şi mi-am făcut monetarul mai să-mi dea lacrimile. Never mind.

Cel mai bun rom din lume

Aventura a început la ieşirea în Golful Mexic. Comandant era unu’ căruia, din nu-ş ce motiv, îi spunea lumea Nae Troască. Când am urcat noaptea în timonerie, că făcea cart, în lipsa unui ofiţer de punte, să mă scap în nădragi. Nea Nae era cu sticla pe radar şi în jur numai pescadoare, remorchere, tancuri de petrol şi platforme maritime petroliere. Ceva ca pe Magheru în Ajunul Crăciunului. L-am păzit, la schimb cu secundul, fo câteva zile. După aia, în sudul Cubei s-a stricat iar principalul şi am rămas în derivă două zile. Când au reuşit să-l pornească eram cam la cinci cabluri, cam sub un kilometru, de coasta lu’ Castro. Până la Port-au-Prince trebuia să facem trei zile, cu 12 noduri. Am făcut opt. Şi alte opt le-am stat pe pământul primei republici a negrilor din istorie. Pe scurt: aveau un singur kilometru de asfalt şi ăla în port, curvele erau mai ieftine chiar ca în Indochina – în sensul că, cu zece dolari îmbătai un cartier şi cu alţi cinci îl şi babardeai – şi cel mai bun rom pe care l-am băut ever acolo l-am găsit. Se numeşte Barbancourt şi e senzaţional cu gheaţă şi lime. Fază mişto cu nea Vasile, nostromul de pe Sebeş. Io în schelă şi el pe covertă, rupt de beat, cu o sticlă de rom în mână. Se scarpină în cap şi propune: „Evezeule hai să-ţi dau o «barbă-n-cur»”. De nerefuzat nea Vasile. M-am repatriat prin New York unde erau să mă salte ăia de la Immigration. Panarama aia de comandant uitase să declare, la plecarea din NO, că avea un membru de ehipaj în plus şi io figuram, în baza de date, ca fiind încă în USA în timp ce mă dădeam jos din avionul de Haiti. S-au lămurit repede că-s inofensiv.

P:S: De remarcat data expirării vizei: 10 septembrie 2001. Cu o zi înainte de "Nine-Eleven". E limpede, nu-i aşa?