În Ținutul Pădurenilor, aproape toate satele sunt tăcute. Pe vremea asta, câmpurile întinse, care bat din verde spre gălbui, se aștern ca o pătură în calea călătorului care se încumetă să o ia pe jos către cel mai mut dintre cele mai tăcute locuri: satul Alun. Este doar la 30 de kilometri de Hunedoara, dar odată ce pășești pe drumul de marmură, ai senzația că ai trecut în tărâmul poveștilor. S-au scris multe povești despre Alun, istorii mai mult sau mai puțin umfl ate. Dincolo de bunele intenții ale fi ecărui demers, a rămas un sat de basm, care ar avea un uriaș potențial turistic. Ar avea dacă s-ar putea, s-ar putea dacă s-ar vrea.
Cea mai grandioasă clădire din țară, Casa Poporului, s-a făcut și cu resursele dintrun sat uitat de vremuri și oameni. Din Alun a fost scoasă marmura folosită la construcția megalomanică. Tot satul stă pe fundația acestei roci, pe drumul care duce spre sat, tot din marmură, se ițesc, din loc în loc buruieni. Cu cât e mai aproape satul, cu atât liniștea este mai mare. Se aud urmele pașilor călătorului, apoi, frunza care cade pe cărarea de marmură lasă în urmă un fâșâit ca un zbor frânt de pasăre.
Satul care a mers din deal în vale
Povestea satului Alun a început acum o mie de ani, atunci când era mai pe deal, dar odată cu alte sate din jur, a alunecat. A rămas să străjească satul doar coama dealului, acolo unde, ciobanul Ovidiu stă în botă și privește nemărginirea pustie. Casele, unele prăbușite în uitare, altele își ițesc semeț acoperișul și-l lasă în bătaia soarelui, în mângâierea lunii și astâmpărul ploii. În sat mai sunt câțiva oameni: familia ciobanului, încă o familie, două măicuțe și un preot călugăr.
La sfârșitul săptămânii, când oamenii care s-au făcut orășeni se întorc să-și vadă de case și de grădini, parcă e un alt sat. Acolo se regăsesc și ei și au timp de povești; orașul le-a răpit bucuria de a sta la poartă și de a-și aminti. Se duc și în cimitir să pună la punct mormintele. Le este drag să intre și să se închine în Biserica de marmură, lăcaș care a fost construit în 1938 din blocuri de marmură de preotul Petru Roșu.
Povestea preotului este impresionantă, iar viața lui a fost un lung șir de întâmplări nefericite. A rezistat pe două fronturi, a fost purtat prin șase închisori. În 1942, Petru Roşu a mers pe Frontul de Est, în Al Doilea Război Mondial, până la Sevastopol, ca preot misionar. S-a întors rănit în ţară, însă doi ani mai târziu, a ajuns din nou pe front, în Vest. A fost decorat cu ordinul „Coroana României“ şi cu medalia „Pobeda“. Preotul s-a întors în satul Alun, unde a slujit la Biserica de marmură până în 1958, când a fost arestat. A fost acuzat de activitate politică legionară şi instigatoare împotriva regimului după ce a fost denunțat de un alt preot, după cum susține nepoata acestuia. A fost condamnat de Tribunalul Militar Braşov la nouă ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale“. A fost purtat prin închisorile şi lagărele de la Deva, Jilava, Gherla, Salcia, Periprava şi Aiud până în 1964. A murit în acel an în temnița din Aiud.
Schitul cu două măicuțe și un preot călugăr
De câțiva ani, lângă Biserica de marmură a apărut un schit. Este în grija a două măicuțe preocupate și de cele sfinte, dar și de cele lumești. Datorită lor, cele două biserici sunt bine întreținute. Cele două măicuțe sunt din județul Hunedoara și sunt absolvente ale Facultății de Teologie Artă Sacră a Universităţii din Bucureşti. S-au călugărit împreună la Mănăstirea Polovragi, iar după 20 de ani au avut curajul să meargă în satul părăsit și să facă din nou auzit clopotul și chemarea la slujbe. „Călugării își aleg locuri singuratice pentru a ne putea ruga în liniște. Dar ne bucurăm când vine lumea. Acum, la hramul din 15 august, au fost vreo 50 de oameni. Vin cei din sat, chiar dacă stau în Hunedoara. Biserica unde, în copilărie, au învățat să se roage are ceva miraculos”, ne-a spus una dintre cele două măicuțe.
Frumusețea solidă și miracolul fragil
Biserica de marmură este unică în România și, ca frumusețe și inedit, a doua din Europa. Pare prea mare pentru sătucul în care nu mai stă nimeni. Dar e acolo și străjuiește, este un reper fără de care și orășenii care vin din când în cândaici s-ar simți orfani de cele sfinte. Biserica din lemn, închinată praznicului „Adormirii Maici Domnului”, mică și fragilă, stă acolo de peste 300 de ani. O legendă spune că Biserica ar fi fost strămutată dintr-un sat vecin. Oricare ar fi fost varianta, cert este că lăcașul apare și pe harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773). Într-o vreme, peste acoperișul distrus s-au pus folii de plastic. După sistemul în care a fost construită și dimensiunile reduse, se apreciază că Biserica din lemn ar avea o predecesoare medievală.
Raiul din Alun, trist și pustiu
Satul a fost părăsit nu doar de locuitorii săi, ci și de interesul autorităților. Ar fi putut fi un obiectiv turistic pe care să se bată străinii, să-și facă rezervări să-l viziteze. Dar, vorba primarului, care dă neputincios, poate și dezinteresat din umeri: Ce să facem, nu avem infrastructură? Într-un loc în care calci pe marmură, nu zidită, ci dată de natură, nu s-a găsit cineva care să-și amintească de Hannibal și să spună: Dacă nu găsim un drum, vom construi unul! A rămas ciobanul Ovidiu, care stă în botă și privește trist cum frunza gălbuie care cade se strivește de marmură într-un țipât de deznădejde.