Ca de obicei, miercuri, 18 iulie 2018, dimineața, pentru a vedea ce evenimente sînt anunțate pentru întreaga zi, am accesat site-ul Mediafax. Al Mediafax și nu altul, pentru că, parcurgîndu-l, sînt sigur că nu voi întîlni vreo știre falsă ( a se observa că nu folosesc izmenitul fake news, care dă minciunii o poleială de import) sau și mai rău, una prin care sughițul unui politician de pe facebook devine veste de importanța venirii Celor Trei Magi.

Lectura site-ului Mediafax m-a făcut să tresar:

Cel puțin trei evenimente erau anunțate ca vizînd Curtea Constituțională a României.

Potrivit site-ului, CCR urma să se pronunțe asupra Legilor Justiției, asupra legii privind modificarea Codului de procedură penală, asupra legii privind Fondul Suveran de Investiții. După amiază, am aflat, tot de pe siteul Mediafax și rezultatele dezbaterilor de la CCR:

Legea Fondului Suveran a fost respinsă.

Legile Justiției și Legea de modificare a CPP au fost amînate pentru la toamnă.

Din cîte știam, aceste legi trecuseră prin Parlament.

Fuseseră temeiuri de controverse de la Tribună, de mobilizare a majorității, de acțiuni ale Opoziției, după ce străbătuseră lungul și complicatul drum al procedurilor de avizare.

Adoptarea lor fusese rodul activității depuse de Parlament, potrivit Constituției, principala instituție a democrației românești, mandată de români, prin alegeri libere și corecte, să dezbată și să voteze proiecte de legi.

O muncă zadarnică.

Ca urmare a sesizărilor lui Klaus Iohannis și ale Opoziției, aceste legi au fost votate degeaba.

Și cînd te gîndești că pentru votarea lor s-au cheltuit nu numai energie, inteligență și talent, dar și bani ( Parlamentul costă), mă întreb, ca orice om de bun simț, de altfel:

Dacă ele au fost respinse sau amînate de CCR, nu era mai bine dacă Parlamentul nu se mai ostenea să le dezbată și să le voteze?

Nu puteau fi ele trimise direct la CCR? Și dacă o lege depinde de CCR și nu de Parlament, ce rost mai are să facem alegeri libere și corecte pentru Parlament? N-ar fi mai bine să desființăm Parlamentul?

Îl desființăm și lăsăm doar CCR.

Momentul de miercuri, 18 iulie 2018, îmi amintește de momentul de miercuri, 30 mai 2018, cînd întreaga Decizia CCR în chestiunea Codruța Lovesi a fost așteptată mai ceva decît comunicările lui Moise de după întîlnirea cu Dumnezeu de pe Muntele Sinai.

Nici o instituție a democrației noastre – nici Parlamentul, nici Guvernul, nici Președinția – n-au avut în ultima vreme povara responsabilității de a decide în chestiuni pe care deseori doar referendumul le poate tranșa.

O chestiune de importanța celei privind revocarea Codruței Kovesi, chestiune divizînd societatea, chestiune cu implicații uriașe pentru scena social-politică, a revenit spre soluționare cîtorva oameni. Și dacă aceștia ar fi fost investiți cu Duhul Sfînt al Apostolilor, n-ar fi fost normal ca o astfel de decizie să cadă pe umerii lor. Fie și pentru că ei au fost numiți și nu aleși.

Adăugînd momentului Codruța Kovesi pe cel de miercuri, 18 iulie 2018, moment prin care legi votate de Parlament au fost blocate de CCR, simțim nevoia să atragem atenția asupra unui proces antidemocratic din ultimii ani:

Forțele politice în dispută nu mai apelează la Popor pentru a tranșa conflictele, ci la CCR.

Repetînd în chip mai dramatic situația din anii 1990-1996, scena noastră politică surprinde o confruntare inegală între o majoritate parlamentară zdrobitoare, dublată de o majoritate zdrobitoare în administrația locală și o minoritate parlamentară măruntă din toate punctele de vedere: al numărului, al unității de acțiune, al inteligenței politice.

Incapabile să facă față acestei majorități parlamentare, PNL și USR apelează la mijloace disperate, ineficiente tocmai prin impresia de disperare.

Între aceste gesturi de bătălie politică apelul la CCR ocupă un loc de frunte. Orice contestare a unei decizii începe și din nefericire se termină cu invocarea CCR. Culmea a fost atinsă de inițiativa de a trimite la CCR hotărîrea Parlamentului care consemnează alcătuirea CND după ce organismul a îndrăznit să-l amendeze pe Însuși Klaus Iohannis, pentru PNL și USR, un fel de Mărit Padișah de etnie neamț. Despre transformarea CCR în chip absurd într-un arbitru absolut al vieții noastre politice am scris în nenumărate rînduri. Repet, riscînd acuzația de autoplagiere, ceea ce am afirmat pe cristoiublog. ro. În structura de Putere din România postdecembristă CCR a fost gîndită ca o instituție cu o vădită notă de specialitate. Misiunea ei a fost și este de a verifica prin raportare la Constituție legile votate de parlament, deciziile Parlamentului. Se înțelege de la sine că imaginea ideală a CCR e una de conclav de înțelepți într-ale Constituției, de bărboși doldora de carte, reuniți în conclavuri din care un ageamiu într-ale dreptului Constituțional n-ar înțelege nimic dacă ar trage cu urechea la discuțiile din sala cu ușile și ferestrele zăvorîte. Din start, așadar, CCR a fost investită cu o putere de specialitate și nu cu o putere politică. Desemnarea membrilor CCR a fost stabilită însă ca o operațiune pur politică. Așa s-a ajuns ca în CCR să fie și persoane onorabile, dar fără nici o legătură cu Dreptul constituțional, unele pur și simpul de extracție politică. Și așa s-a ajuns ca unele decizii ale CCR să fie dependente nu de confruntarea de argumente teoretice din ședință, ci de confruntarea de interese politice dintre membrii instituției.

Atentă la echilibrul puterilor în stat, prin care se cere imperios ca nici o putere să nu domine asupra celeilalte, Constituția din 1991 prevedea la articolul 145 în privința deciziilor vizînd legile și regulamentele Camerelor:

„(1) În cazurile de neconstituţionalitate constate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea sau regulamentul se transmite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată iar promulgarea devine obligatorie.”

Prevederea e mai mult decît corectă. E exemplară. Pînă la urmă instituția cea mai puternică din România e Parlamentul, a cărei structură dă seamă de rezultatele votului, exprimat în cadrul alegerilor libere și corecte. Din cîte se vede, pentru a păstra un echilibru între CCR și Parlament, s-a pus condiția pentru contrazicerea unei decizii a CCR de majoritate de cel puțin două treimi:

La Revizuirea din 2003, Deciziile au devenit obligatorii.

Urmarea acestei modificări iresponsabile?

Sesizarea CCR în legătură cu o lege a devenit un instrument de luptă al partidelor de Opoziție și al Președintelui împotriva majorității parlamentare. Terenul de luptă esențial între Putere și Opoziție rămîne Parlamentul. Infailibilitatea deciziilor CCR a făcut ca lupta să se deplaseze la CCR. Componența CCR a devenit cîmp de bătălie sîngeroasă. Deciziile CCR, teoretic ținînd de specialitatea numită Drept constituțional, au ajuns să fie contestate de orice amator din presă și din politică, în funcție de interesul afectat sau rezolvat de decizie. Parlamentul a devenit un soi de antecameră a CCR. Dacă în chip automat orice lege ajunge la CCR, care CCR o poate respinge în totalitate sau măcelări, ce rost mai au confruntările din Parlament, activitatea din Comisii, bătălia de la vot? Ce rost mai au alegerile parlamentare dacă aleșii electoratului nu pot face legi așa cum le dictează programul electoral, dreptul de a face legi revenind CCR, ai cărei membri nu sînt aleși de popor?

CCR e alcătuită din oameni. Oameni cu interesele lor politice și materiale, oameni cu slăbiciunile lor. Transformarea CCR în arbitrul absolut al vieții noastre politice, într-o instituție ale cărei decizii nu mai pot fi infirmate de nimeni, nici de Parlament măcar, a lovit în primul rînd CCR. Chemată nu numai să se pronunțe asupra proiectelor de lege, dar și să arbitreze conflicte cu mari semnificații interne și internaționale, cum ar fi de exemplu, cel legat de revocarea Codruței Kovesi, CCR s-a transformat dintro instituție respectată de toți într-o instituție tîrîtă în bătălii politice grozave. O decizie privind-o pe Codruța Kovesi trebuia să depindă dacă nu de Parlament, atunci măcar de raporturile de putere dintre Președinte și Guvern. Chemată să se pronunțe asupra refuzului prezidențial de a o revoca pe Codruța Kovesi, CCR a fost implicată, fără voia ei, într-o bătălie politică înfricoșătoare. Oricare ar fi fost decizia, era inevitabil ca ea să stîrnească patimi politice uriașe și prin asta să facă din CCR ținta unor campanii de denigrare din partea celor care vor pierde în urma verdictului dat în cazul Codruța Kovesi.

Asemănător, deciziile de miercuri, 18 iulie 2018 stîrnesc patimi politice. Deja Victor Ponta, advesar politic al PSD, salută entuziast decizia CCR de respingere a Legii Fondul Suveran de Investiții. Reacția PSD va fi, mai mult ca sigur, dacă nu de contestare a deciziei, atunci măcar de dezamăgire.

După folosirea Prokuraturii în bătălia politică, România ultimilor ani cunoaște și această deraiere de la democrație:

O instituție alcătuită din oameni numiți și nu aleși a devenit mai puternică decît Parlamentul, decît Președinția, decît Guvernul și mai ales decît voința electoratului.